Auzeam tot timpul la ora de istorie cum că “poporul român a fost un popor pașnic care nu a dus niciodată războaie de cucerire”. Prima oară am auzit-o prin clasa a 4a când am avut primul contact cu manualul de istorie, dar pe vremea aceea singurul contact care mă interesa era cu colega din a 2a bancă. Din păcate, asta nu s-a întâmplat decât prin clasa a 8a, la banchetul de absolvire, după ce am strecurat în sală o sticlă de Tanita. Apoi, la liceu, fiind primul care a reușit să scape de problema coșurilor, am început să fiu atras de materia care mi-a adus cele mai mari note la examenul de capacitate și la bacaulareat, încât eram printre singurii care știau toate cele 11 strofe ale imnului național.
Coincidența face că eram și microbist de vreo 10 ani și începeam să merg pe stadioane. Atunci începeam să văd că există o logică în tot ceea ce spunea învățătoarea mea în clasa a 4a. Și asta nu după o lecție despre războaiele daco-romane, ci după un Olanda – România 2-0. În timp ce împăratul Traian a fost nevoit să încheie o pace pentru că nu a putut să treacă de scuturile dacilor în anul 102, Nicoliță și compania au fost nevoiți să caute primul avion spre București că n-au putut să treacă de Heitinga și Boulahrouz care aveau un chef de joc cum am eu chef să merg la muncă într-o zi de weekend.
Exemplele sunt multe și le știm cu toții. La fel și scuzele. Deși n-am mai văzut un mondial de pe vremea când B.U.G. Mafia și Adrian Copilul Minune apăreau pe aceeași casetă, niciun oficial din fotbal nu consideră situația ca fiind una disperată. Mereu ni se oferă siguranța că lucrurile se vor repara…de data viitoare. Ca atunci când vrei să intri la dietă, dar au băgat ăștia la KFC meniuri la 5 lei.
Studiind la rece ultimele jocuri ale naționalei din 2000 încoace, pot să spun că mulți jucători vin la echipă din același motiv pentru care navighez eu pe eJobs. De nevoie. Cu tot cu cele 2 prezențe la Campionatul European, orice joc al naționalei noastre arată ca un meci de retragere al unui primar de Dâmbovița. Cu toate acestea, nimeni nu este în alertă, nimeni nu consideră situația actuală ca fiind una critică. Burleanu este de un calm de invidiat, genul ăla de calm pe care-l găsești doar în pozele cu mesaje motivaționale, iar jucătorii se scuză atât de bine încât ar putea fi achitați chiar și de o instanță judecătorească. Ultimul jucător de fotbal pe care l-am văzut plângând a fost Gabi Tamaș. Avea ochii roșii în Centrul Vechi.
Dar e ok. Avem echipe în Europa League, stadioane de 5 stele în liga a 4a, uneori chiar și suporteri. În fond “viața e frumoasă, dar merită trăită”.
Turcu
