Primul contact pe care l-am avut cu fotbalul, în calitate de privitor, a fost plin de culoare. Roșu. Al doilea, la fel. Al treilea, al patrulea și tot așa. Oriunde îmi mutam privirea, la fiecare pasă scurtă, la fiecare degajare lungă, la fiecare alunecare, era plin de roșu. Îmi plăcea asta. Atât de mult încât mă făcea să alerg la Luxor, un fel de Unirea Shopping Center de pe atunci al orașului, să-mi pregătesc garderoba cu care urma să cobor în fața blocului și să mă prefac că-s și eu unul care, în roșu, îi fascinează pe ceilalți. Să mă prefac că toți ceilalți copii care se uitau pe geam și mă vedeau pasând scurt (că nu aveam forța necesară să dau mai tare) sau degajând lung (adică un fel de pasă “2.0”, deci c-o idee mai puternică) ori băgând alunecări (căzând în cur, popular vorbind) aveau să fugă spre Luxor, să caute tricouri CosmoRom și să umple de roșu zona de joacă.
N-are rost să vă mai spun că nu avea să se întâmple asta, dar totuși o fac. Nu avea să se întâmple asta. Nu doar pentru că un eram de fel fascinant, ci pentru că nici măcar nu erau copii la geamuri. Singurii din blocurile alăturate deja erau pe teren, coechipieri sau adversari de-ai mei. În plus, din câte îmi amintesc, doar unul mai împărtășea pasiunea pentru câinii roșii, restul fiind greșiți. Ani de zile a fost o monotonie ciudat de plăcută. Priveam un meci de-al lui Dinamo, ieșeam afară în tricoul meu roșu, apoi priveam alt meci de-al lui Dinamo și iarăși afară în tricou roșu. Și tot așa..
Apoi am crescut. Și-am dat de băieții în negru, dintr-o întâmplare fericită. Și cu ăștia am trăit altfel de bucurii, altfel de senzații. Comparativ, era ca și cum bucuria aia de-a te da pe un tobogan într-un parc oarecare -care când erai mic știm cu toții cât de importantă era- se transformă în fericirea pe care atunci ți-ar fi oferit-o Disneyland. Ce vreau să spun e că totul a devenit mai complex, fiecare senzație avea o altă dimensiune. Pe lângă fotbalul în roșu, adică rădăcina întregului traseu, și-au făcut loc și alte preocupări. Acum, când mingea trimisă de ai tăi trecea de linia porții nu mai țopăiai sec în sufragerie ci ajungeai direct pe gard. Acum, sunetul comentatorului era înlocuit de cel al bombelor, de cel al sticlelor care se întâlneau, de cel al cântecelor în mijlocul cărora erai. Și nici roșu nu mai era singura culoare. Băieții în negru îți lăsau senzația că au cum să înlocuiască toți pixelii din lume ajutați doar de o torță și-un chibrit. Până și celebra curea cu care mă amenința tata, fără însă să o folosească decât foarte rar, se transforma într-un baston negru folosit însă foarte des.
Apoi am ajuns, parcă la fel de brusc, în prezent. Într-unul atât de sec încât până și senzația descrisă în primele rânduri a dispărut sau e pe cale să dispară. Mă uit doar la echipele care odată erau trecute pe garajele vecinilor, când ne alegeam fiecare câte una și scrijeleam cu piatră, în lipsa cretei. Craiova, Argeș, Progresul, Rapid. Mă uit doar la echipele care cândva îți amestecau sentimentele odată ajuns în orașele sau pe stadioanele lor. Un mix de ură, o oarecare teamă și o neîncetată dorință de dominare. Craiova, Timișoara, UTA, Rapid. Pe unele nu le mai văd deloc iar altele arată ca fata aia de care îți plăcea ajunsă acum neîngrijită, înfometată și cu 5 copii înlăcrimați.
Azi totul e fardat. Fotbalul în roșu e mai mult roșu decât fotbal, câțiva băieți în negru sunt mai mult în negru decât băieți iar eu am senzația că vom deveni toți, la loc, mai mult spectatori decât suporteri. Dar încă suport, deci încă-s suporter.
Cetateanul F (28/09/2014 16:30)
sursa: http://ultracetatenesc.wordpress.com/2014/09/28/fotbal-in-rosu-baieti-in-negru-si-restul-gri/