Stelistii in Ghencea

- Un locatar al unui bloc din cartierul Ghencea a fost amendat de catre politie, dupa ce Peluza Nord a echipei Steaua Bucuresti l-a acuzat ca a deranjat linistea publica in timpul partidei cu Dinamo.

- Simona Halep, impresionata de suporterii stelisti: Au fost extraordinar de linistiti, as vrea si eu asa public tacut la meciurile de tenis.

-  EXCLUSIV: Romania, sanse mari sa organizeze Campionatul Mondial de Sah, editia 2014. Acesta ar urma sa aiba loc in Ghencea, la oricare din meciurile Stelei.

- Afla tulburatoarea poveste a lui Ionel, pustiul de 10 ani care este OBLIGAT sa vopseasca coregrafiile Stelei din derby-uri: “Nu mai suport, an de an ma pun baietii aia sa desenez stele; nici nu mai pot sa scot seara capul pe geam, ca toti copiii”.

- Un barbat mut din Bragadiru se lauda ca poate pronunta mai multe cuvinte decat exista in cantecele fredonate de spectatorii stelisti.

- Pentru meciurile din semi-finalele Cupei, suporterii dinamovisti au cerut rivali straini.

- Gest superb facut de cele doua galerii dinamoviste, care au organizat un spectacol gratuit pentru oligofrenii prezenti sambata pe stadionul de langa cimitir.

- “Este deja al doilea derby in care le-am demonstrat celor de la PN Steaua ca suntem niste parteneri de incredere. Sunt sigur ca aceasta colaborare va dura si pe viitor”, a declarat, conform unor surse, unul dintre directorii firmei Urgent Curier.

- Cel mai lovit portar la penalty-uri din lume, Helmuth Duckadam, a comentat modalitatea in care Dragos Grigore a ales sa traga, insa nu l-a ascultat nimeni.

- Inainte de meci, conform unui studiu, 83% dintre suporterii stelisti il vedeau marcator pe Marius Lacatus.

Cetateanul F (03/03/2014 21:35)

sursa: http://ultracetatenesc.wordpress.com/2014/03/03/stelistii-in-ghencea/

Cu totii in ghencea!

Am intrat in linie dreapta,cainilor.Au ramas mai putin de 24 de ore pana la marele meci,derby-ul Romaniei sau ce a mai ramas din el.

Ca de obicei membrii PCH au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a pregati acest meci cum trebuie.Vom fi 2000 de caini prezenti in ghencea,toti vom stat in spatiul rezervat noua.Cei ce inca nu au reusit sa-si ia bilete pentru aceasta partida mai au o sansa maine incepand cu ora 10 cand la Dinamo se vor pune in vanzare ultimele bilete cumparate astazi de la casele din ghencea.

Plecarea se va face din fata stadionului DINAMO.Important de retinut!PROVOCARI vor exista pe tot traseul.Speram sa nu dam satisfactie nimanui iar destinatia finala sa fie ghencea.Dar cel mai important lucru este ca DEPLASAREA SE VA FACE ALATURI DE ECHIPA.Autocarul echipei DINAMO se va intalni la un moment dat cu coloana de suporteri ,iar impreuna vom merge peste spurcati.

Ajunsi in peluza ce poarta si acum urmele furiei cainilor, incercati sa nu aruncati cu niciun obiect catre suprafata de joc sau catre taranii pasnici mancatori de seminte,pufuleti sau popcorn.Hai sa incercam sa nu cadem in plasa unora,asa cum au cazut vecinii nostri mai tarani din ploiesti.NU ARUNCATI CU NIMIC IN AFARA PELUZEI.TOTUL TREBUIE SA RAMANA ACOLO (bete de steag,incaltaminte,telefoane mobile…samd :) )

Intalnirea suporterilor se face la ora 14 in fata stadionului DINAMO.

CU TOTII PESTE SPURCATI.DINAMO SUNTEM NOI.

 

 

 

Cativa ani si-un tricou Cosmorom

Nu m-am gandit niciodata ca o sa-mi impart viata in tur si retur. Nu m-am gandit la asta atunci, cand asteptam ora 17:00 privind insistent un ceas electronic negru si mic, adica momentul in care aveam voie sa coboram afara, sa ne jucam c-o minge desumflata de baschet fotbal. Continuarea

Îmburghezire și fotbal. Suporteri în epoca hiperconsumului.

” Ah go fir a wander, leving Gi talking tae Paul ‘n’ Nicksy aboot Napoli, Liverpool and West Ham,the international male language ay fitba. Sometimes ah lap up that talk, other times its pointlesstediousness depresses the fuck oot ay us.”

(Irvine Welsh -Trainspotting)

Nu trebuie decât să admiți pentru o clipă  ipoteza conform căreia abundența însăși nu este decât (sau este și) un sistem de constrângeri de un tip nou pentru a înțelege imediat că aceste noi constrângeri sociale (mai mult sau mai puțin inconștiente) nu-I poate răspunde decât un nou tip de revendicare eliberatoare: în cazul nostru, refuzul unei societăți de consum, sub forma lui violentă și erostratică (distrugerea oarbă a obiectelor materiale și culturale) sau non violentă și evazionostă (refuzul investiției în producție și consum). Dacă abundența ar fi libertate această violență ar fi de neconceput.

(Baudrillard J.  – Societatea de consum)

Fotbalul ca și muzica devin afaceceri importante astăzi. Fotbalul se schimbă, iar vremurile când în zi de derby bulevardele erau ocupate de mii de dinamoviști care mergând ”pe linia lui 41” umpleau peluza rivală din Ghencea la un derby cu Steaua, vor lăsa locul zecilor de mii de suporteri ca să umple Național Arena pentru a asista la „amicalul de lux” – Dinamo-Barcelona: ”Nu-i nicio diferență între meciu astă și concertu RHCP, vor merge aceiași inși, noi nu!”, conchide un ultras dinamovist.

Rândurile de mai jos își propun să urmărească tendința de transformare al unui sport popular, într-un spectacol de consum ”global și regionalizat în același timp”[1], cât și procesul de ”marinalizare” al ”huliganului” al ”fanaticului” și al ”ultrasului”, tipuri de suporteri văzuți ca și probleme sociale, confiscați prin hiperconsum  și revendicare la un nou tip de cultură fotbalistică – pop cu valențe middle-class.

În 1997 Steve Redhead, important academic din zona studiilor culturale și a culturilor de tineret observa schimbările nou-apărute în cadrul culturii fotbalistice, raportând ”îmburghezirea” fotbalului odată cu marketizarea acestui sport prin muzică de consum. Suporterul stelist sărbătorea până de curând în peluză și în stadă pe ritmurile lui Scooter, iar dinamoviștii, crează compilații muzicale ce pot fi achiziționate la magazinul clubului, sau online, pe ritmuri ce trec de la rock n roll la hip-hop.

Redhead gândește un nou tip de suporter, specific ”post-fandomului (post-fanatismului), caracterizat prin ”muzicalizarea fotbalului, fotbalizarea muzicii pop și literaturizarea acestui sport”[2]. Redhead dezvoltă două direcții importante în explicarea post-fanatismului. Odată, pleacă de la Baudrillard (Redhead, 1990), insitând pe fenomentul de ” punere la îndoială a masculinității și efeminare a culturii de masă”, trecând apoi prin Virilo (1995), cu multitudinea de referințe asupra ”realismului (post) realist” – sau transformarea realității, ”care este apriori mediată și digerată”, în cazul culturii de masă: filme, spectacole, cultură pop. Fotbalul ca și spectacol, intrat în marketizare, nu face diferență: ”La o scală redusă, huliganul a devenit un fel de gangsta-rapper sau un mafiosso, un criminal ”glam” și ”de consum”. Când BBC are nevoie de raiting, pune pe post unul dintre documentarele despre huligani” (Foer, 2005, 96)

Fenomenul, huliganismului sau al devianței pe stadioane din anii 70-80, exemplifică autorul, odinioară, veritabil ”moral panic” pentru societatea britanică, începând cu anii 90, este ”narativizat”, apărând un boom de articole academice, rapoarte, cărți, cu și despre foștii huligani.”, zeci de filme care romanţează rebeliunea „huliganului” etc . Aceste rânduri, nu fac neapărt notă discordantă. Literaturizarea, punerea în scenă sau muzicalizarea culturii fotbalului, devine un echivalent postmodern al ”pulp-fiction-ului fotbalistic”, în sensul lui Tarantino. ”E suficient să vorbim despre bătaie, de ce să ne mai și batem?” conchide ironic teoria (post)realismului lui Virilo, un ultras dinamovist.

Suporteri activi și suporteri pasivi

Redhead găsește începutul procesului descris mai sus odată cu desfășurarea Cupei Mondiale în SUA, ”tărâmul spațiilor media”.

Consumul de fotbalul intră într-un paradox, deosebit de interesant: pe de o parte avem cea mai mare audiență a fotbalului din toate timpurile, acum 5 ani, Federația de Fotbal Engleză, de exemplu, mută la ora 13:00 unul dintre meciurile de etapă, pentru a putea fi vizionat de publicul larg din Asia (China și Japonia), creșterea exponențială a numărului femeilor care privesc fotbal (conform Sir Norman Chester Centre for Football Research, University of Leicester), cât și creșterea impresionantă a numărului de fan-cluburi ale echipelor. La meciul Dinamo București-Lazio Roma (2007), galeria italienilor a fost formată în cea mai mare parte de suporteri bulgari, reuniți într-un fan-club la Sofia. La meciul ”Unirea Urziceni-Fc Liverpool”, în Centrul Vechi, un suporter cormoran, stand la coadă la baie, întreabă un omolog: ”Where are you from, mate?, – Norway, come specialy, for this game!-Me, from Spain!”.

În ciuda popularizării superflue a fotbalului, Redhead, constată paradoxul ”pasivității”. Fotbalul ne este ”livrat” mediatic, ca fiind un sport cu o ”audiență respectabilă, stând în loje…, pe canapea, acasă, în baruri, privind televizorul etc”[3]

Fotbalul devine un bun global de consum, departe de afilierea de altă dată, a firmelor de huligani, construite pe valențe ale clasei mucitoare, pe un puternic patriotism local și o cultură de nostalgie pentru ”comunitate”.

Cadrul teoretic descris mai sus poate avea o bătaie importantă, dacă privim transformarea publicului spectator odată cu procesul de globalizare și capitalizare al fotbalului.

Despre ultrașii cât și despre huliganii, putem spune că sunt o subcultură, raportându-ne la fiecare dintre cele trei interpretări sociologice de bază, ale conceptului: – sunt grupuri construite pe criteriu de clasă, de echivalență, și de apartenență, care

- ”recunosc și sunt organizați în seturi specifice de valori, comportamente și acțiuni, diferite de cele ale mainstream-ului.  Downes (1966, p. 7)

- reprezintă o ”soluție colectivă” la probleme specifice comune (A.K.Cohen)

- și o a treia definiție pe filieră structuralistă, a Centrului de Studii Culturale Contemporane: o subcultură, (ultrașii, huliganii, sau suporterii fanatici, în cazul nostru), reprezintă ”un sistem de înțelesuri, un mod de expresie sau stil de viață, al unui grup aflat într-o poziție de subordonare structurală, ca și răspuns la sistemul dominant, și care reflectă încercarea acestuia de a rezolva contradicții structurale. O subcultură va dezvolta noi definiții de grup, cu seturi specifice de comportament, valori și acțiuni, care au un înțeles specific pentru membrii grupului”.

De cealaltă parte, noul suporter, este intrat adânc în post-modernitate: are un cont pe forumul de discuții al suporterilor clubului, nu este neapărt  participat direct la vreun meci al echipei, poate fi de oriunde. Este un produs al ”societății spectacolului”, al noilor medii.

Paralela cu ”post-turistul” lui Urry[4] este mai mult decât revelatoare în acest sens: în esență, ”nu există o experiență autentică (sau reală) a turistului modern, plăcerea-i în multiplicarea jocurilor turiștilor”[5] Noul tip de suporter, sau ”post-fanatismul” este păstrând proporțiile, echivalent. ”Post-fanul, ca și post-turistul nu trebuie să-și părăsească casa sau barul pentru a urmări obiectul urmărit, televizorul oferind oportunități nelimitate pentru defătare și surfing pe posturi TV.”[6] Ca și în cazul membrului neo-tribului lui Maffesoli, post-fan-ul redheadian auto-conștientizează faptul că ”a fi fanatic” nu-i ”decât un joc”, o experiență a jocului, niciodată, directă, întotdeauna, mediată. În sens debourdian, acest tip de spectacol e ”tautologic – mijloacele sunt scopul. În pasivitatea modernă, e soarele care nu apune vreodată”…” realitatea apare în spectacol în vreme ce spectacolul este real. Adevărul este un moment al falsului.”[7] Post-fanul nu va fi interesat de ce vede, ci de cum vede, prezența ”ecranelor”, a medierii produse de mass-medii și tehnologie: care furnizează și condiționează experiența acestuia în același timp: vizionarea reluărilor, control al informațiilor despre spectacol etc. ”Post-fan-ul este și acționalist și pasiv, în același timp.”[8], Spectatorul de fotbal, nu va mai fi ultrasul rebel care luptă romantic pentru ”culorile echipei”, și se va transforma în forma lui mult-diluată,  într-un post-fan, care nu mai respectă niciun determinism social (cel puțin teoretic), acesta poate avea orice vârstă sau proveniență socială: ” astăzi, concentrarea maselor în spațiul unui oraș sau al unui stadion, corespunde masei de spectatori care urmăresc spectacolul în direct. Timpul de emisie înlocuiește urbanizarea. Este un oraș al momentului, unde un milion de oameni sunt împreună.”[9]

Nu frate, nu-mi place la mall, cum nu-mi place la Mall Arena (aluzie la noul stadion al FRF – Național Arena n.a.). Nu vreau să fiu tratat ca un consumator. Eu merg la meciuri. O să venim mâine cu copii și soțiile, și-am distrus totul. Nu vreau să-mi vândă fotbal”. (ultras dinamovist, 27 ani)

Fără să fi citit vreodată Baudrillard, ultrasul dinamovist, citat mai sus, rezumă celebrul autor francez. Sportul își modifică substanțial valorile fondatoare: ”de la joc bazat pe competiție și reprezentare, la joc-vertigo, joc-circ.”[10]

Virilo și Lotinger[11] percep această transformare a suporterului, ca de la indivizii ce își impun ”forța asupra prezentului” până la spectatori ce ”acoperă fizic cu propriul corp stadionul pentru a nu arăta gol”. Alienarea din portertul ultimului este ușor acoperită de spectatorul de (la) televizor, pentru care se produce transmisiunea. Stadioanele de odinioară, umplute de zeci de mii de suporteri, care cântau și strigau la unison, ducea spre o ”viziune a societății antice, spre agora, spre păgânism” spun autorii. Astăzi, nu mai vezi acele mase, pentru că nu ”ele fac Olimpiadele, ci radiourile și milionale de telespectatori. Lipsa suporterilor este firească, nu mai sunt ei, cei care legitimează economic spectacolul, nu mai au ei puterea”.

Stadioanele unde întreaga masă de suporteri stă așezată, permite individualizarea, și determinarea firească a delimitării între indivizi, care sunt ”unități discrete așezate distant, după o anumită regulă lângă alte unități discrete, la fel ca la un concert”[12], opus unei galerii de fotbal, de exemplu, a cărei manifestări comune, după un scenariu specific, rupe ideea de actor individual, pentru unul colectiv, și legitim, care acționează după un anumit ”simț comun”: ”Tot încercați de noi tot să scăpați/ Din peluze voi vreți să ne-alungați/ Nimic nu mai e cum era odată/ Fotbal modern noi nu vrem niciodată!” (cântec al ultrașilor din România).

Stadionul modern, atât ca și construcție arhitecturală, cât și ca utilitate se îndepărtează de la rolul său tradițional, devenind astăzi ceea ce suporterii români numesc: ”Mall Arena”. Stadionul devine ”arenă a spectacolului” în sens debourdian, adică justificarea sistemului, prin ”afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producție precum și consum” și e făcut să vândă, atât emoția susținerii echipei favorite, cât și un sistem complex de servicii (de la brichete și postere cu echipa favorită la săli de fitness și cafenele). Rolul lui central: de a găzdui o întrecere sportivă este ”confiscat” de logica pieței, de a scoate profit.  În cazul tranziţiei româneşti, Costi Rogozanu[13], punctează excelent: „stadionul de cartier este înlocuit de casa de pariuri de cartier”. Un alt efect pervers al mecanismului descris mai sus?

”Îmburghezirea” fotbalului înseamnă promovarea unui tip de spectator, care va consuma spectacol și brandul construit de performațele și notorietatea clubului. Asemenie unui ”post-turist”, acesta are un potențial ridicat de consum,  pentru care se construiesc importante centre comerciale în interiorul stadioanelor. CF Barcelona este un exemplu în acest sens, anual, aprox. 100 ml de fani din întreaga lume vor profita de mall-ul pe trei niveluri din interiorul stadionului pentru ași achiziționa un tricou și un calendar cu echipa. Astăzi, cel mai popular site de presă din România, www.gsp.ro, oferă pachete turistice  all-inclusive pentru a vedea ”derby-ul galacticilor”: Real-Barca, sau  cel mai important meci al Romei: Lazio-Roma, etc. Paradoxal ambele imagini de promovare prezintă coregrafii și spectacole pirotehnice ale ultrașilor acestor echipe: imaginea ”vechiul suporter” vinde prezența ”noului spectator” la derby-ul respectiv. Pentru ca spectacolul, ”turistului de fotbal” să fie complet, noile stadioane devin mai mici şi mai ”cochete”. Vechile arene, din epoca ”fotbalului romantic”, neprivatizat încă de medii, și legitimat de prezența maselor (Camp Nou, Maracana, Lobanovski), nu mai corespund noii filosofii UEFA. Cel care plătește până la 7-800 de euro pentru un bilet de Champions League, merită spectacol-complet de oriunde ar privi meciul, cât și condiții de confort și de securitate foarte înalte.  Însuși biletul ridicat la un asemenea meci îngrădește prezența unei categorii impotante a galeriilor de fotbal, de obicei tineri, și din medii marginale economic, pentru care fotbalul înseamnă altceva decât un mecanism de piață:

”un meci de fotbal devine unul dintre puținele momente, dacă nu chiar unicul, în care băieți de diferite vârste, devin fără motiv emoționali, și fac lucruri pe care de obicei bărbații nu le fac: se vor manifesta excentric, vor cânta pentru echipă.. nu poți transcede analizei așa ceva”[14].

Stadionul şi echipa, odinioară medii democratice de a împărtăşi colectiv emoţie, sunt  astăzi cotate la bursă, şi schimbate de logica capitalului, tot mai departe de vorbele lui Bill Shankly: ”Socialitatea, în care cred, însemană – fiecare muncind pentru celălalt, fiecare având parte din câștig. E felul în care văd fotbalul, e felul în care văd viața.

Dinu Guzzu – (13.02.2014 18:29)

[1]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

[2]idem

[3]idem

[4]Urry John, 1988

[5]idem

[6]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

[7]Debourd Guy – Societatea spectacolului, Rao, 2011

[8]Redhead, 1993, b

[9]Virilio and Lotringer, 1983:87

[10]Baudrillard, 1997:77

[11] Virilo și Lotinger, 1983, pag 86

[12]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

[13] Rogozanu, C – Carte de muncă, Tact, 2013

[14]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

sursa - http://www.criticatac.ro/24815/imburghezire-fotbal-suporteri-epoca-hiperconsumului/

 

Şoc, groază şi exclusivităţi

Nota editorului: Andrei Postelnicu a scris acest text la începutul verii, înainte ca ţara să ia foc şi să se rupă în bucăţi şi bucăţele. Acum, într-un moment mai liniştit, e un prilej bun ca să ne întrebăm dacă jurnalismul românesc a fost sau nu mai bun în această vară decât în situaţiile de care povesteşte Andrei.

Pe la începutul anului, imaginea feselor unui bărbat de vârstă mijlocie, surprins într‑un vestiar, a produs o furtună de semne de exclamare şi de adjective în presa românească. O pereche de fese într‑un vestiar nu merită atâta consternare. Chiar dacă acel bărbat se întâmpla să fie Emil Boc, prim ministru la acel moment, ceva era putred cu reacţia universal isterică a mass‑media. Pe mine m‑a făcut să mă gândesc la o damă simandicoasă, în rochie de secol XIX – cu evantai cu tot – care tocmai a auzit că trebuie să facă sex pentru a rămâne gravidă şi leşină, cerând săruri la nas.
Altfel spus, melodramă gratuită.
O examinare mai atentă şi detaliată a contextului actual al presei româneşti ne duce la concluzia că „l’affaire des fesses” este zenitul aproape inevitabil şi logic al evoluţiei acestei industrii în România. Departe de a fi un mare şoc, înfigerea cu elan a mass‑mediei mioritico‑dâmboviţene în dosul unui om nevinovat este un episod previzibil şi emblematic pentru o stare de fapt care nu are cum să fie altfel. La această necruţătoare concluzie ne duc atât istoria jurnalismului românesc, cât şi evoluţia politicii şi economiei după decembrie 1989, pe care trebuie să le înţelegem dacă e ca România să aibă parte de o presă care să fie un adevărat câine de pază al democraţiei, nu un căţelandru cu dinţi de lapte.
Declinul presei româneşti este pentru mine o chestiune personală. În 2009, după aproape 10 ani de meserie, am petrecut nouă luni de partea politică a baricadei, fiind consultant în campania lui Mircea Geoană. Cele văzute atunci, şi mai ales de atunci şi până acum, m‑au convins că presa românească nu poate avea parte de destinul pe care şi‑l doreşte fără un exerciţiu de sinceritate extremă despre cum a ajuns aici.
Acest text se vrea o timidă contribuţie la un astfel de efort.

***

Istoric vorbind, tradiţia jurnalismului românesc este, prin excelenţă, cea a publicisticii. Ne place comentariul. Preţuim opinia şi savurăm reportajul menit să îi creeze cititorului o trăire, nu să‑l informeze sec şi la obiect. De la editorialele spumegânde ale lui Eminescu, la reportajele lui Panait Istrati, la scriitura de călătorie a lui Calistrat Hogaş, reperele a ce s‑ar putea numi jurnalism românesc în secolul XIX sau început de secol XX sunt ferm ancorate în experienţa personală.
Până la un punct, este firesc să fie aşa. Pe atunci, jurnalismul era în pruncie sau adolescenţă și peste tot se scria cam la fel. Separarea ştirilor de opinii a fost, mult timp, o noţiune fantezistă. Mai mult, ziarele aveau patroni, patronii aveau agende şi duşmani. De imparţialitate nici nu putea fi vorba.
Lucrurile s‑au schimbat radical însă în lumea anglo‑saxonă începând cu anii ’40. De la jurnalismul partizan, peste care comentariul trona rege, s‑a trecut la jurnalismul bazat pe fapte seci, pe ceea ce reporterii americani numesc „shoe leather reporting” – pantofi rupţi pe teren alergând după informaţii. Fără îndoială, epoca de glorie a acestei mutaţii către fapt şi investigaţie îşi are momentul definitoriu în scandalul Watergate de la începutul anilor ’70. Duetul reportericesc format din Bob Woodward şi Carl Bernstein în redacţia cotidianului Washington Post a ajuns să‑l facă pe preşedintele american Richard Nixon să‑şi dea demisia, expunând acţiunile ilegale ale acestuia. Nici vorbă de comentariu, de fraze scrise artistic, ci texte asamblate mecanic, în funcţie de faptele descoperite. Scandalului Watergate i‑au urmat şi altele, acele momente formând o perioadă de referinţă a jurnalismului anglo‑saxon, o eră de aur în care asiduitatea reportericească a schimbat lumea, sau măcar câteva colţuri ale ei.
Discrepanţa dintre ce se înţelegea în România prin jurnalism şi ce înţelegeau americanii am înţeles‑o în 1996, când am aterizat într‑un campus din sudul Statelor Unite, la facultate. Facultatea avea şi un ziar, deşi acesta nu apărea decât la echinocțiu şi la solstiţiu, iar eu, aspirant la gloria condeiului, m‑am oferit să scriu la acea foaie studenţească. Primul subiect era foarte mănos: un controversat centru sportiv pe care jumătate din studenţi nu‑l voiau, fiindcă erau de părere că milioanele de dolari alocate proiectului meritau altă destinaţie.
Am scris dintr‑o suflare un text pe care‑l şi vedeam pe prima pagină. Avea „şopârle”, avea împunsături, avea nerv, avea vână, avea erecţie, avea chiar şi câte o informaţie. L‑am predat, mândru, şi aşteptam nerăbdător să iasă foaia. Nu mică mi‑a fost mirarea când am văzut că opera mea fusese rescrisă, dezbrăcată de abţibilduri şi pusă cu botul pe labe: nici urmă de „şopârle” şi glumiţe, numai fapte. Simple, seci şi la obiect. Am înghiţit în sec. Textul informa şi atât. În afara editării – sau a tăieturilor în carne vie, căci orgoliul meu aşa le‑a perceput – nu am primit alte explicaţii. Dar mi‑a fost de ajuns.
În anii care au urmat, mi‑am remodelat întreaga abordare. Am învăţat respectul pentru reporteria de pălmaş şi abia când a trebuit să mă scol la trei dimineaţa să iau interviu unor soldaţi am realizat cât de stupidă era abordarea anterioară. În umbra monumentului Soldatului Necunoscut de la cimitirul Arlington, am vorbit cu soldaţi născuţi în echivalentul american al Dorohoiului, care dobândiseră cea mai rară insignă a forţelor armate americane după cea de astronaut şi, odată cu ea, afirmarea unui crâmpei de vis american. Umplând un carnet de notiţe, pe genunchi, am realizat de ce contează să spui o poveste şi să o spui bine: pentru că atunci când ai acces la viaţa unui om trebuie să o tratezi cu acelaşi respect cu care ai vrea ca altul să umble cu viaţa ta.
Din păcate pentru România, perioada de glorie a jurnalismului occidental a coincis cu o perioadă de glorie a propagandei. Fie că era vorba de România interbelică sau de regimul comunist, ce se înţelegea prin presă în România era un infinit fluviu de secreţii ale condeiului, care mai de care mai pline de zel.
Prin anii ’80, puţini erau românii care auzeau că la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii se vorbea despre „domnul Nicolae Ceauşescu” în jurnale de ştiri destul de seci – şi erau şi mai puţini care înţelegeau de ce sunt seci acele jurnale de ştiri. Majoritatea dintre noi avea parte de Scânteia sau alte publicaţii despre care, chiar dacă ignorai paginile de propagandă, nu puteai spune că publicau texte scrise de reporteri viteji care adunau anevoios informaţii.
Gura de oxigen a acestui dezolant peisaj mediatic era comentariul. Acesta putea fi despre tenis, semnat de C.T. Popescu, sau un text despre fotbal, de Traian Ungureanu. Se savurau acolo mici aluzii şi „şopârle” strecurate pe sub nasul cenzurii. Dar atât.
Descătuşarea de cenzura comunistă nu a însemnat înlocuirea presei de propagandă cu o presă de investigaţie. Climatul post‑decembrist a fost euforic, haotic şi minunat din multe puncte de vedere, dar nu a fost un moment de glorie pentru triumful raţiunii sau al gândirii limpezi. Mai mult, oamenii care făcuseră presă în comunism nu aveau cum să scape de obiceiuri deja formate. Da, scriau fără cenzură. Da, scriau despre libertate şi democraţie. Dar nimic din aceste lucruri nu înseamnă însă că scriau ca nişte jurnalişti instruiţi să vâneze fapte. Aşa cum nu aveam tradiţii democratice, nu aveam cum să avem nici tradiţii jurnalistice demne de o democraţie.
Cei mai mulţi dintre cei noi veniţi în breaslă la acea vreme scriau cam cum aveau chef, deşi au existat destul de mulţi care au încercat, pe cât posibil, să emuleze ce citeau în publicaţiile la care aveau acum liber acces. Cu toate astea, nu se putea vorbi despre stil, proceduri, etică sau deontologie.
Din nou, contrastul cu presa occidentală nu putea fi mai dramatic. Când am intrat pe uşile cotidianului britanic Financial Times în 2000, la 23 de ani, primul lucru care mi s‑a spus este că trebuie să merg la instrucţie, la cartierul general din Londra. Acolo, nişte domni distinşi şi câteva doamne, de sămânţă, ne‑au povestit în vreo săptămână ce e aia jurnalism FT. Lecţiile erau cu atât mai credibile cu cât oamenii care ni le predau, cu modestie şi conştiinciozitate, făceau jurnalism cu mult înainte ca eu să mă fi transformat din simplă sclipire în ochii lui tata în început de dramă socială de provincie şi motiv de organizat o nuntă.
Pe lângă importante lecţii despre jurnalism, acţiuni, obligaţiuni şi pieţe, toţi învăţăceii au primit atunci o carte neagră, care era manualul de stil al Financial Times. Mesajul cu care ni s‑a distribuit volumul: învăţaţi‑l, trăiţi‑l, iubiţi‑l.
Ani mai târziu, când la România Liberă s‑a pus problema unui manual de stil, nimeni altul decât C.T. Popescu tuna şi fulgera pe un ton care sugera că nu prea pricepe despre ce e vorba. Cui să explici că aceste manuale dau ora exactă în redacţiile care dau ora exactă a jurnalismului mondial? De la Ayatollahul Suprem al Presei Româneşti C.T. Popescu şi până la ultimul ienicer, nimeni nu părea interesat de utilitatea lor.
Manualele de stil sunt publicaţii de căpătâi în orice redacţie occidentală, menite să articuleze standardele profesionale ale redacţiilor şi să explice cum se ajunge la ele. Îi spun unui reporter junior sau unui redactor-şef dacă internet se scrie cu I sau cu i, dar îi mai explică şi ce e etica şi de ce e vitală într‑o redacţie. Nu în ultimul rând, aceste ghiduri de stil şi deontologie sunt o unealtă menită să le aducă aminte utilizatorilor că merg pe urmele unor alţi jurnalişti, care le‑au lăsat în urmă învăţături astfel încât ei să facă greşeli noi, nu să le repete pe alea vechi.

***

În România post‑decembristă, lipsa reperelor jurnalistice autohtone s‑a simţit cel mai mult la nivelul investigaţiilor. De prea multe ori, aşa‑zisele investigaţii şi dezvăluiri erau dosare strategic „scurse” – fie de serviciile secrete, fie de alte surse al căror interes nu era suficient chestionat. Din dorinţa de a‑şi păstra sursele fragede şi accesibile, unii jurnalişti de investigaţie regurgitau destul de repede ce li se furniza, de prea puţine ori făcând efortul de a produce o investigaţie veritabilă, la standardele textelor Watergate. Acest lucru s‑a petrecut chiar dacă la nivelul documentării multe din investigaţiile jurnalistice care au apărut în România ultimilor 23 de ani au fost poate exemplare – ca dovadă procesele câştigate de destui jurnalişti.
Problema este că acele procese au certificat veridicitatea unor informaţii sau necomiterea calomniei – şi atât. Prea puţine sunt investigaţiile care să fi avut efecte de genul demisiei lui Nixon şi asta şi din cauza păcatului capital comis în jurnalismul de investigaţie românesc, unul de logică elementară, la nivelul stabilirii dincolo de orice dubii a cauzalităţii între evenimente. În latină, această eroare e descrisă cu „Post hoc ergo propter hoc.”
Adică A a avut loc după B, deci A a avut loc din cauza lui B. Simpla înşiruire a unor evenimente era (şi este) prea des „dovada” cauzalităţii. Acolo unde un jurnalist american ar fi trebuit să stabilească o legătură de cauzalitate mult mai clară între două evenimente, colegul român le înşiruia şi spunea că sunt legate. Silogismele sunau cam aşa: Cipru este un paradis fiscal pentru companii dubioase. Sorin Ovidiu Vântu are companii în Cipru. Concluzia: companiile lui Vântu sunt dubioase.
Problema judiciară creată de asemenea silogisme este dezarmant de simplă: chiar dacă existau dovezi că Vântu ar avea afaceri mai puţin salubre, nici cel mai dur judecător nu poate admite ca dovadă a neregulii un raţionament „post hoc ergo propter hoc” ca bază legală pentru un proces cu o miză mai mare, care să ducă la un verdict din ăla de care avem nevoie ca să dovedim că justiţia e bună şi noi merităm primiţi în noua Arcadie a spaţiului Schengen.
Ca atare, eşecul acestei bresle de a fi făcut vreo victimă răsunătoare nu poate fi atribuit exclusiv justiţiei ticăloşite. Şi putem fi convinşi că odată ce s‑au asigurat că aceste pseudo‑investigaţii nu au şanse să aibă efecte legale, cei vizaţi de ele se amuzau destul de copios când mai apărea câte una.

***

Revenind asupra diferenţelor între jurnalismul românesc şi cel occidental, nu de puţine ori am fost întrebat care era rolul avocaţilor în redacţia Financial Times. De tot de atâtea ori, am lăsat guri căscate când povesteam că aveam acces la un avocat de serviciu care era plătit să fie treaz până pe la trei dimineaţa. Respectivul intra în acţiune atunci când un articol cu potenţial de a zburli penele cuiva trebuia publicat. Avocatul nu era acolo să ne împiedice să supărăm lumea, ci să ne ajute să facem asta respectând legea. Astfel, avocatul era de partea noastră, ne făcea cuirasa şi mai dură, ba ne mai dădea şi idei despre cum am putea ascuţi lama articolului în cauză.
Este esenţial să adaug că, în aceste cazuri, avocatul era una din vreo opt sau zece persoane care se uitau peste text după ce acesta era predat de reporter. Într‑o primă fază, îl vedea un editor de pagină. Dacă i se părea bun de „prima”, îl sugera editorului de ediţie, care era responsabil peste întregul ziar în acea zi. Ulterior, îl vedea un aşa numit subeditor, sau copy editor în SUA. Dacă primii editori şlefuiau conţinutul şi structura (fiindcă un text pentru prima pagină trebuie construit şi scris altfel decât unul pentru pagina 17), subeditorul se îngrijea ca acesta să intre în locul stabilit, să respecte stilul ziarului şi să îi scrie titlul conform normelor de design. Dacă textul rămânea pe prima pagină, îl vedea redactorul şef sau unul dintre adjuncţii lui. Cât despre avocat, acesta îl vedea de câte ori era nevoie pe tot acest parcurs.
Astfel, de la reporter până la produsul final, un text era reformulat şi rescris de nenumărate ori. Într‑o redacţie vestică, editorul are prerogativa de a interveni asupra unui text nu numai pentru a corecta eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafaţă unghiul cel mai important şi faptele cele mai interesante. Editorii buni sunt adevăraţi parteneri ai reporterilor, ajutându‑i pe aceştia să exprime ceea ce au descoperit pe teren. Editorii sunt mintea limpede, vocea raţiunii care intervine când un reporter prea implicat într‑un subiect îşi pierde reperele şi perspectiva.
Prea mulţi sunt jurnaliştii români care, când li se descrie acest proces, scuipă mental în sân, făcându‑şi cruce după cruce cu limba‑n cerul gurii, cu gânduri de „doamne apără‑ne şi păzeşte‑ne de editorul cel rău!” Presa românească post‑decembristă a zămislit nenumărate vedete de redacţie, primadone convinse că ei şi numai ei ştiu să scrie acel text sacru. Ideea că altcineva i‑ar putea ajuta este un sacrilegiu.
Presa vestică însă are instituţii, înainte de a avea personalităţi. Când intri pe uşa Financial Times, sau New York Times, ţi se bagă repejor în cap că lucrezi la un ziar vechi de peste un secol. Credibilitatea acelor instituţii mediatice este apărată de toată suflarea respectivelor redacţii. Chiar dacă există celebrităţi, oameni „grei”, aceştia îşi subsumează propria statură numelui de pe frontispiciu.
Se poate spune că România a avut parte – vreodată, şi cu atât mai puţin din 1989 încoace – de instituţii de presă a căror credibilitate sau brand să fie mai importante decât cea a personalităţilor care le populau redacţiile? Cu siguranţă că nu.
Pentru România, lipsa unor instituţii de presă mai puternice decât personalităţile din interiorul lor nu este însă o anomalie, ci extensia logică a unei economii în care companiile erau făcute după chipul şi asemănarea fondatorilor. Chiar dacă acum avem niscaiva branduri autohtone, entităţile corporatiste din spatele lor sunt reflecţii ale celor care le‑au fondat şi le conduc, personalităţi puternice, demiurgi ai capitalismului mioritic, cu reputaţii pe măsură: au clădit o companie, ea merge, deci ce spun ei e literă de lege. (Să nu uităm că nici în sectorul public lucrurile nu stau altfel: un minister merge, sau nu, în funcţie de cine îl conduce.)
Nu ar trebui să fie aşadar nicio surpriză că, având nişte mari personalităţi în frunte, redacţiile româneşti au fost populate tot de deţinători de adevăruri – mai mici, dar la fel de absolute. Modul în care acestea îşi abordează zilnic meseria nu poate fi mai diferit de cel al confraţilor vestici. Unde un jurnalist de la New York Times intră într‑un subiect pornind de la convingerea că nu ştie nimic şi trebuie să afle totul, confratele român pleacă de la premisa că ştie totul şi că are şi sfaturi de dat.
Nu e necesar un doctorat în psihologie pentru a deduce că acest gen de personalitate poate fi destul de uşor măgulit şi manipulat, mai ales dacă validarea convingerilor pe care le nutreşte are şi o dimensiune pecuniară. Le fel de nesurprinzător este faptul că aceşti oameni au dezvoltat un stil de muncă ultra‑individualist, la polul opus celui care se practică în presa occidentală. Ţin minte că, după vreun an la Financial Times, a trebuit să co‑semnez un articol pentru prima pagină cu un coleg foarte respectat. Nu numai că omul nu a avut nici o problemă cu asta, dar a sfârşit prin a‑mi spune să semnez singur, că de fapt el nu făcuse nimic substanţial la acel text.
Chemat fiind să fac un training în redacţia EVZ prin 2007, am povestit episoadele cu co‑semnarea şi ajutorul. După câteva momente de linişte asurzitoare, cineva s‑a uitat la mine cu privirea aceea pe care i‑o arunci unui căţelus pe care‑l vezi lăsat de izbelişte în ploaie. Apoi, omul mi‑a explicat că în presa românească „dacă faci prostia să ceri ajutor, eşti luat de prost sau ca fiind slab.”

***

Pentru a înţelege de ce jurnaliştii români lucrează cum lucrează, dar şi de ce publicul e cum e (doar pe el se dă vina că cere scandal), trebuie să facem o scurtă incursiune în lumea tenebroasă a învăţământului românesc. Pe de-o parte, vreme de zeci de ani, acesta nu a educat copiii să lucreze în echipă, răsplătind succesul individual şi eforturile individuale. Pe de altă parte însă, mult mai grav este păcatul educaţiei româneşti de a nu stimula gândirea critică şi analiza în rândul elevilor şi studenţilor. Dimpotrivă, mulţi, prea mulţi ani, învăţământul românesc producea dobitoace în loc de oameni, elevi cărora li se transmitea ani la rând că ceea ce cred ei nu contează. Nimic nu este mai grăitor în acest sens decât abominabilele „comentarii literare”, nişte compuneri cu fiţe, presărate cu citate din Vianu sau Călinescu. Mesajul lor subliminal către elev este un Zyklon B pentru suflet: nu contează ce crezi tu, loază, ce vrea să zică Eminescu în acest catren, contează ce zice Vianu.
Degeaba vibrează o minte adolescentină la Dorinţa; un comentariu fără niscaiva cosmogonie, fără citate din „critică”, nu avea nici o şansă să ia notă mare. Mă urmăreşte până azi imaginea colegului meu de bancă dintr‑a VIII‑a, care citea câte un alineat din comentariul la Mioriţa, recitându‑l ulterior cu ochii închişi, legănându‑se încet. Imaginea asta a fost primul lucru care mi‑a venit în cap pe 12 septembrie 2001, când am văzut la CNN madrasele din care Al‑Qaeda îşi recruta tinerele vlăstare.
Cu tot cu reformele haotice ale ultimelor două decenii post‑decembriste, şcoala românească rămâne dominată de tradiţia a ceea ce Ion Creangă numea în Amintiri din copilărie, acum mai bine de 160 de ani, „curat meşteşug de tâmpenie”: o predilecţie către dogmatic, către memorizarea cantităţilor uriaşe de informaţii, către un mod de a preda care nu încurajează analiza, nuanţa şi gândirea critică.
Dacă învăţământul românesc poate fi blamat pentru existenţa unui public cu puţine înclinaţii și calificări sau insuficient apetit pentru analitic în general, merită menţionat aportul învăţământului superior în materie de jurnalism pentru o presă care suferă de carenţe similare cu cele ale publicului pe care nu îl slujeşte.
În anii de după 1989, facultatea de jurnalism era foarte la modă, alături de implauzibila şi imprecisa specializare în „comunicare”. Problema este că cei care predau jurnalismul sau comunicarea în acele vremuri erau la rândul lor instruiţi din mers în domeniu. Până în ziua de azi mai întâlnim sminteli precum Teoria Ştirii şi sunt destui profesori la facultăţile de jurnalism din România care nu cred că e nimic anormal să le spună studenţilor că un text trebuie să fie frumos scris şi abia apoi adevărat.

***

Presa românească a mai suferit de pe urma unei mutaţii a jurnalismului occidental în ultimii 15 ani, o mutație către un stil partizan, adoptat cu precădere de trustul lui Rupert Murdoch şi copiat apoi de alţii. Ca să nu mai vorbim de blogosferă şi forţa egalizatoare a internetului, care le‑a permis tuturor să ajungă un fel de jurnalişti, fără restricţia standardelor editoriale ale unor instituţii de presă.
În acest context, o industrie care oricum gonea după succes comercial în România şi care a văzut că stilul Fox News are cea mai mare priză în America nu avea cum să ajungă mai aproape de stilul sec al BBC sau CNN.
Din cocktailul produs de dinamica industriei, tarele sistemului de educaţie şi moştenirea istorică, nu avea ce să rezulte altceva decât o presă construită din opinii, partizană, care serveşte un public fără deprinderea analizei, ba mai mult, cu o anumită predispoziţie să i se spună ce să creadă, sau în perpetuă căutare a confirmării publice ale propriilor opinii.
Este de la sine înţeles că o astfel de presă nu avea cum să îşi facă datoria de câine de pază a democraţiei româneşti. Episodul cu fesele lui Emil Boc este doar un exemplu recent al degenerării unei industrii care, cu puţine excepţii, goneşte oarbă după validarea comercială a ratingului şi nu îşi asumă riscul comercial de a oferi calitate.
Jurnalismul bine făcut, bine documentat, poate genera acei cetăţeni mai informaţi, mai critici, care să fie în stare să evalueze mai just opţiunile politice (sau lipsa acestora) şi să le sancţioneze ca atare. A da vina doar pe public este o laşitate morală din partea unui sector în care etica e cvasi‑absentă, iar opţiunea către calitate e utopică. Datoria unei prese faţă de societatea în care funcţionează se manifestă în primul rând prin obligaţia morală a competenţei. Lepădându‑se de această obligaţie – fie din ignoranţă, fie cu bună ştiinţă –, presa românească subminează societatea cel puţin pe trei planuri vitale:
Politica. La ora actuală, România nu are politică de stânga sau de dreapta, aşa că nu se poate vorbi despre un dialog între cele două faţete ale spectrului politic. Culmea, nu există nici dialog între opoziţie şi putere, deşi acestea împart cam aceleaşi poziţii ideologice. De vină pentru asta e şi presa. Cândva, pe la începutul anilor ’90, ca reacţie la elucubraţiile iliesciene despre democraţia originală – cu subtextul că ar trebui să fie mai puţin democratică decât a altora –, o mare parte a presei şi‑a asumat o afiliere ideologică „de dreapta”, fără a pricepe că pentru a fi de dreapta nu ajunge să fii împotriva preşedintelui ex‑comunist care, cică, era de stânga.
Aplecarea presei către dreapta a avut mult de‑a face şi cu genul de oameni care au devenit jurnalişti: ambiţioşi, cu nerv şi tupeu, câştigători ai climatului de tranziţie. Ei tindeau să fie furioşi pe bunicii care‑l votaseră pe Iliescu în ’90 şi‑n ’92 dar şi în 2000 şi nu credeau că vor avea vreodată nevoie de „cârja” statului social. (Realitatea politicilor economice din anii de după decembrie 1989 este că multe dintre privatizările cele mai mari şi dintre politicile de liberalizare economică cele mai agresive au fost făcute de guverne care, nominal cel puţin, erau de stânga, în timp ce guvernele de dreapta au adoptat o mulţime de aşa‑numite măsuri „populiste”.)
Rezultatul net este cacofonia ideologică în care se zvârcoleşte politica românească, iar perdanţii acestei stări de fapt sunt toţi românii, care tocmai au mers la vot şi peste câteva luni o vor face din nou.
Economia. Jurnalismul economic‑financiar e nodul gordian al presei, specia cel mai greu de îmblânzit. Asta pentru că impune o disciplină a cifrelor dificilă pentru mulţi, pentru că se adresează unui public exigent şi pentru că mizele subiectelor tratate sunt foarte mari.
Poate cea mai gravă eroare comisă de felia economică a presei româneşti ţine de criza financiară care a început în 2008. Vrăjiţi de economia care duduia, prea mulţi jurnalişti români au optat să nu observe că tendinţa de creştere economică de atunci era nesustenabilă, iar economia era cât se poate de vulnerabilă la zvârcolirile economiei mondiale.
Astfel, când Traian Băsescu declara în toamna lui 2008 că România va fi ocolită de criză, nimeni nu l‑a tras la răspundere – puţinele voci de specialitate care au făcut‑o n-au fost auzite. Ulterior, acelaşi preşedinte a comis o piruetă retorică pe tema acordului dintre România şi FMI, care a început prin a fi o simplă centură de siguranţă, devenind destul de repede o necesitate fără de care România nu ar fi putut supravieţui. Inconsecvenţele intelectuale de acest gen în domeniul economic sugerează că cineva, undeva, cândva, a greşit sau a minţit. Iar presa, cu memoria pe termen lung absentă, permite aceste piruete.
La nivel deontologic, unul dintre secretele cele mai murdare ale presei economice din România este obiceiul unor jurnalişti de a utiliza informaţiile la care au acces pentru propriul câştig, investind bani la bursă sau în alte modalităţi. Prin 2002, redactorul‑şef de atunci de la Ziarul Financiar mi‑a spus senin că „juca la bursă” cu acţiunile Dacia, fiindcă s‑ar fi simţit tâmpit să nu o facă, ştiind ce ştia despre companie. Întrebându‑mă dacă fac la fel la Financial Times, m‑a luat de prost când i‑am zis că nu numai că nu am voie, dar că nici nu aş îndrăzni.
Politică externă. Coordonatele politicii externe româneşti din 1989 încoace au fost integrarea în NATO şi Uniunea Europeană, ardoarea de a adera distorsionând dezbaterea publică pe aceste teme. Fiindcă politicienii noştri erau ticăloşi, orice ni se cerea de la Bruxelles era automat ceva bun. Chiar şi acum, există români care spun că sunt cetăţeni europeni cu un fior cvasi‑mistic – pe atât de inexplicabil pe cât este de stupid.
Din nefericire pentru sănătatea unei democraţii, un consens covârşitor pe un anume subiect duce la abuzuri – aşa cum riscăm să vedem după scoruri electorale ca cele din iunie. Lipsită de un curent de opinie eurosceptic, România a intrat în UE cu capul înainte, fără a avea parte de o dezbatere cum se cuvine despre meritele acestui demers, despre ce vrem să realizăm odată ce suntem membri. La fel au stat lucrurile cu NATO.
Departe de mine intenţia de a sugera că nu a fost bine ca România să intre în NATO sau UE. Dar lipsa unei dezbateri serioase pe tema asta nu a fost un lucru bun. Or, această dezbatere a lipsit şi din cauza înclinaţiei presei de a privi orice forţă exterioară occidentală aplicată României ca fiind inerent pozitivă, în timp ce orice voce sceptică pe aceste teme era pasibilă de acuzaţii de lezmajestate.

***

Merită România o presă mai bună, mai competentă? Da, în aceeaşi măsură în care merită o altă politică şi un alt fel de destin decât cel de până acum. Ca să aibă o presă mai bună, România va trebui însă să aibă un public mai exigent, care la rândul său va deveni un electorat mai exigent. Bineînțeles că asta e o iterare a eternei dileme a oului şi a găinii, un cerc vicios. Acesta trebuie însă spart. Atâta timp cât abdică de la obligația morală a competenţei, presa românească pierde oportunitatea, dar şi dreptul, de a fi acel custode al unor valori la care pretindem că aspirăm cu toții: integritate şi transparenţă. Pentru a merita privilegiul de a fi busola unei societăţi democratice, presa trebuie să ajungă să fie definită de performanţă şi excelenţă, precum şi de curajul, integritatea şi profesionalismul jurnaliștilor – adică coordonate diametral opuse celor de acum.
Pentru ca o schimbare să aibă loc, este nevoie şi de un efort de auto‑curăţare din interiorul breslei, în condiţiile în care o mare parte dintre profesioniştii acesteia s‑au retras, cu lehamite, și prea mulţi dintre tineri au apucat să fie stricaţi de metehnele care ne‑au adus aici. Cu siguranţă că mâna de români, între care mă număr şi eu, care a făcut meseria asta pe alte coordonate şi la alt nivel are o datorie de a împărtăşi măcar din experienţa sa, dacă e ca presa să aibă parte de un viitor cât de cât suportabil. Poate că trebuie să predăm nişte cursuri, poate că trebuie să revenim în nişte redacţii, în anumite forme. Deocamdată însă, cei mai mulţi dintre noi sunt încă prea năpădiţi de o secătuitoare scârbă pentru a reveni în ringul pe care‑l iubeam odată. ●

Andrei Postelnicu a iubit şi practicat cu pasiune jurnalismul bine făcut, la Financial Times, Bloomberg şi multe alte locuri, până a obosit. Încearcă să-şi reîncarce bateriile revenind la primele lui iubiri: aviaţia şi pisicile.

Andrei Postelnicu – (12.02.2014 12:17) – sursa – http://www.decatorevista.ro/soc-groaza-si-exclusivitati/

Poate esti tu, sau ei, sau noi

Actiunea se petrece undeva in Anglia. Sau poate ca in Franta, Germania ori Romania. Nu conteaza. E despre un tip. Poate ca-i slab, sau gras, sau potrivit. Poate ca exact acum citeste, munceste, ori doarme, se roaga, sau poate chiar el scrie. Continuarea

Reclama Dinamomania

Fictiune reala

Cea mai interesanta parte din tot ceea ce inseamna crearea unui text e ca poti face ce vrei tu. Poti sa inventezi personaje pe care apoi le poti face sa arate intr-un fel in care-ti doresti, sa se comporte dupa Continuarea

Mobilizare pentru Vaslui

Ultima deplasare a sezonului.Intr-o zi de marti.Mitica a plecat dar lasa urme.
Sacrificiile noastre,ale tuturor trebuie sa continue pana in ultima clipa,pentru a sustine impresia generala de anul acesta,aceea ca dinamovistii s-au intors pe stadion,alaturi de echipa.Prezenta buna a cainilor pe stadioane nu trebuie umbrita de o zi de marti,iar distanta nu a fost niciodata un impediment pentru noi.

Asa ca va asteptam pe voi toti,caini din Bucuresti,caini din Moldova,caini de pretutindeni alaturi de noi in ultimul meci din 2013.
Marti, 17.12.2013, se pleaca din fata de la DINAMO la ora 14.00.
Pretul deplasarii este 55 de lei, incluzand si biletul de meci !
Numerele de telefon la care se fac rezervarile sunt 0723.669.332, 0729.261.932 sau 0735.557.135 (doar mesaj cu numele si numarul de locuri dorite).(numarul de Cosmote nu mai este valabil)

Muie steaua si hai la Vaslui!

Jandarmul, supermenu’ venit de la ţară

Jandarmul este cetăţean superior. De jandarm nu te atingi. Dacă în preşedinte poţi să arunci cu vopsea sau înjurături, în jandarm nu poţi. Este ultraj. Dacă te poţi contrazice cu un politician, cu un jandarm nu poţi. Este prost. Dacă poţi purta un dialog cu un judecător pe teme legislative, cu un jandarm nu poţi. El ştie doar legea aia conform căruia nu ai voie să fii pe stradă. Pe niciuna.

Jandarmul a adunat în carcasa lui de plastic toate funcţiile din sistemul legislativ. Jandarmul este detectiv, cercetează cazul: “Ăsta e ăla tare-n gură, căpitane?”. Jandarmul reţine. “Ia vino mă încoa, futu-ţi cristelniţa mă-tii! Îţi arde de proteste?” iar, de cele mai multe ori, două pulane-n cap şi somn de voie. Suspectul e reţinut. Jandarmul este judecător, el are putere de a priva de libertate un om: “Nu mai calci pe stadioane doi ani, că aşa vreau eu. Şi, dacă nu semnezi procesu’-verbal, îţi dau trei ani şi ‘amendă dublă”. Jandarmul împarte teritorii. “Dă-i drumu’ înapoi la Ploieşti cu toate autocarele!”, “Nu aveţi voie să intraţi în Pungeşti. Este zonă de cercetare într-un dosar penal şi ne distrugeţi probele”. Jandarmul este călău.

Jandarmul nu îşi recunoaşte niciodată vina. Purtătorul de cuvânt, un fel de prostu’-şef, are mereu pregătită poezia: “Jandarmii au fost agresaţi, protestatarii erau beţi şi drogaţi, jandarmii au acţionat conform legii”. Jandarmul nu poate fi pedepsit de lege. El poartă chiloţi negri pe cap şi nu poate fi recunoscut. Automat, cel care-l dă în judecată are mai multe şanse să vadă un unicorn după gratii decât un jandarm. Şi tot el, măria sa, jandarmul nu poate fi nici bătut. El poartă o armură din plastic şi e dotat ca Arnold în Comando pentru fie-mea.

Cine conduce jandarmeria conduce ţara. Iar jandarmii au ajuns mercenarii plătiţi de tine ca să apere interesele altora. Şi, după cum bine ştiţi de la comentatorii sportivi, cea mai bună apărare este atacul.

P.S. Părerea mea de hater vechi al jandarmilor. Primul lucru pentru care trebuie protestat (fără copii) este faţă de legea manifestărilor publice. Nu ştiu dacă mulţi realizează, dar tu, ca să poţi ieşi în stradă împotriva primarului sau a partidului său, ai nevoie de aprobare de la el.

sursa – http://decapulmeu.wordpress.com/2013/12/04/jandarmul-supermenu-venit-de-la-tara – (15.12.2013 14:35)

Reclama

Deplasare Vaslui

Marti, 17.12.2013, se pleaca din fata de la DINAMO la ora 14.00.
Pretul deplasarii este 55 de lei, incluzand si biletul de meci !
Numerele de telefon la care se fac rezervarile sunt 0723.669.332,0760.291.644 sau 0722163537 (doar mesaj cu numele si numarul de locuri dorite).

INCERCATI SA VA INSCRIETI DIN TIMP PENTRU SA NE PUTEM ORGANIZA CUM TREBUIE.
Bilete sunt destule, toti cainii sunt asteptati la meci indiferent de zona din care vin.

Fiind ultimul meci al anului va uram de pe acum Sarbatori Fericite si clasicul Muie steaua!

PCH – (14.12.2013 – 14:32)

Deplasare Constanta – 30.11.2013

Ultima deplasare din acest tur de campionat ne duce la Constanta, unde Dinamo va juca cu nou promovata din Navodari. Este o deplasare relativ scurta si tinand cont de pauza care urmeaza ar trebui sa fim prezenti in numar cat mai mare. Transportul la meci se va face cu autocarele si va costa 45 de lei. Inca nu stim detalii despre pretul biletului le vom anunta aici cand vom avea mai multe informatii. Plecarea se va face sambata, 30.11.2013, ora 15.00 de la Dinamo.

Inscrierile se fac la numerele de telefon 0723.669.332, 0760.291.644 sau 0722163537(doar mesaj, cu numele si numarul de locuri pe care le doriti). incercati sa va inscrieti din timp ca sa ne putem organiza cum trebuie.

Cu totii la Constanta !!!

PCHDinamo(28.11.2013 03:50)

Relansare magazin PCH

Dupa o perioada in care din diferite motive nu ne-am mai putut ocupa de magazin, am hotarat sa tinem cont de numeroasele mesaje si comenzi primite si sa il redeschidem, incercand in acelasi timp sa multumim toti cainii din Bucuresti si din tara care ne-au trimis mailuri, inclusiv cu idei in legatura cu materialele sau modele de tricouri si hanorace. Deocamdata e aceeasi colectie pe care o stiati dar pe majoritatea materialelor noi se pot remarca etichetele PCH care au fost adaugate acum.

Pentru promovarea acestora am fost ajutati de marea familie a cainilor rosii, Danciulescu, Matei si Rotariu impreuna cu fiica marelui jucator Dorin Mateut, Natalia. Cu totii au fost ieri la o sedinta foto de aproape 2 ore, care au trecut repede cu multa voie buna.

Pentru comenzi s-a activat din nou sectiunea magazin a site-ului.

PCHDinamo(23.11.2013 17:40)

Numai impreuna ne putem califica

Asociaţia Suporterilor Români (ASR) a întocmit un manifest pentru meciul cu Grecia, acesta urmând să fie împânzit prin toată capitala încă de la primele ore ale dimineţii, să fie afişat la întrare pe Arena Naţională şi înmânat suporterilor.

Manifestul ASR este următorul:

“Pentru toţi românii care vin marţi la stadion vă rugăm să respectaţi următoarele:

Indiferent de locul ocupat în stadion cântaţi şi bateţi din palme la îndemnul peluzei.

Indiferent de locul ocupat în stadion încercaţi să staţi în picioare pentru a pune presiune pe adversar.

Veniţi cu un steag tricolor, indiferent de dimensiune.

Indiferent de rezultat susţineţi echipa pentru a ne bucura împreună la sfârşit.

Dacă cei 8 suporteri nu vor fi eliberaţi până la ziua meciului fluieraţi din toate puterile imnul Greciei.

Numai împreună ne putem califica!!!

Bilete la Romania-Grecia

DOAR PENTRU SUPORTERII DINAMOVISTI !

Maine,  incepand cu ora 11 la casele de la stadionul Dinamo se pun in vanzare bilete DOAR PENTRU SUPORTERII DINAMOVISTI. Costul unui tichet este de 40 de lei. Biletele sunt la inelul 3, peluza Nord. Programul caselor in zilele de duminica, luni si marti este intre orele 11-19.