Afla cum era fotbalul romantic de la gloriile dinamoviste. Ep. 1: Ion Parcalab

In niste vremuri in care fotbalul nostru a ajuns sa se confunde cu zornaitul de catuse pe ritmuri de manea, unde mirosul banilor are o putere de atractie mai ceva decat cafeaua in reclamele proaste dedicate acestui produs, unde tastele zbiara a scandal, imi rezerv dreptul de a inchiria putin spatiu virtual in memoria fotbalului romantic, incepand o serie de interviuri cu foste glorii dinamoviste.

Azi, Ion Parcalab. Nu, n-o sa fac o descriere clasica, in care sa trec in dreptul numelui niste cifre si date statistice. Ar fi o jignire atat pentru “Sageata Carpatilor”, cat si pentru adevaratii “caini rosii” sa prezint pe cineva care s-a prezentat deja singur de-a lungul istoriei alb-rosilor.

Asadar, mai jos regasiti un interviu cu un om care compara vremurile pe care le-a trait in iarba cu cele in care exista posibilitatea de a privi un meci in metrou, cu ajutorul unui smartphone.

Cetateanul F: Domnule Parcalab, in anul 1954 incepea cariera impresionanta a celui care ulterior avea sa fie cunoscut ca si “Sageata Carpatilor”. Cum era viata atunci, in viziunea unui pusti, tinand cont de vremurile de azi? Ce faceati in timpul liber, cand nu erati pe terenul de antrenament?
Ion Parcalab: In anul pe care l-ati prezentat dumneavoastra eram elev, astfel ca in afara de scoala jucam fotbal in maidan, in curte, peste tot pe unde apucam; nu conta, pentru ca imi placea fotbalul de cand m-am nascut. Tot in acel an m-am inscris la Tinarul Dinamovist, de unde ulterior am plecat in Arad, la UTA. M-am intors la Dinamo dupa 3 ani, pentru stagiu militar si am ramas aici.

F: Dar antrenorii vremii respective? Stiti ca ei astazi, ajutati de tehnologie – benzi TRX, aparatura moderna, sali de forta de ultima generatie, etc – recurg la tot felul de metode pentru a scoate tot ce e mai bun din cei care intra in teren. Cum stateau lucrurile atunci, in anii ’60?
P: Sigur, antrenorii de azi sunt avantajati de tehnologie, inainte era mai greu, cunostintele erau mai reduse, sa zicem. Plus ca nu erau atatea scoli de fotbal; pe parcurs a aparut scoala de fotbal italiana, engleza, etc. Atunci antrenorii erau mai limitati, cu mai putine studii. Este si cazul lui Valentin Stanescu si multi altii. Cu toate acestea isi faceau meseria, chiar daca mai complicat decat acum, dar cei mai multi dintre ei au adus rezultate notabile. Fotbalul era mai frumos pe vremea mea tocmai datorita faptului ca nu era atat de tacticizat ca si acum. Am prins alt sistem, mult mai deschis; jucam cu 5 inaintasi, 2 mijlocasi si 3 pe fund. Cu 5 inaintasi nu exista sa lipseasca spectacolul. Sistemul acesta aducea multe faze de poarta, astfel ca partidele se terminau mereu cu scoruri mari: 5-3, 4-2..
F: Era perioada romantica…
P: Era perioada romantica, exact. Acesta este cuvantul cel mai bun, chiar asa era. Tocmai pentru ca se juca deschis veneau oamenii la fotbal, la spectacol. Stiai atunci una si buna: mingile trebuie sa ajunga in fata si de acolo sa o bagam in poarta.

F: Apropo de public, in 1965, cand ati primit trofeul pentru cel mai bun fotbalist roman al anului, aminteati intr-un interviu despre asistenta record de atunci (30.000 de oameni); voiam sa va intreb cum erau spectatorii? Considerati ca era un plus sau un minus faptul ca nu existau grupari radicale de suporteri, asa numitii ultrasi? Care este parere dvs. despre torte, cantece, spectacolul din tribune al zilelor noastre?
P: Sa stiti ca si atunci erau impariti, inflacarati, dar totusi nu era inversunarea care este acum. De multe ori in zilele noastre se intampla lucruri care depasesc imaginatia. Atunci erau suporterii dinamovisti, stelisti, cei rapidisti, care erau foarte patimasi si inimosi. Astept meciul de maine, sunt sigur ca va fi spectacol in tribune. Dar ce ati facut voi anul trecut, cu steagurile acelea, torte, cu imaginea lui Hildan si Dumitrache, domnle’ eu asa ceva n-am vazut de cand merg la meciuri, parca eram in filme, nici nu stiam daca-i real sau ireal. Sincer mi-a placut enorm, toata lumea discuta in jur despre asta. Un lucru e clar: fotbalul nu ar exista daca nu ar fi spectatorii, ei il tin in viata. Una e sa joci cu stadionul plin, cum se intampla la cuplajele de pe fostul 23 August, unde la un Rapid – Dinamo / Steaua – Progresul, erau 70.000 de oameni de nu mai aveau loc nici pe scari si alta e sa ai 2-3 insi in tribune care joaca table. Pe vremuri oamenii vedeau in stadion locul in care se pot descatusa, unde puteau spune ce voiau, ca in rest erau foarte linistiti, din ratiuni politice, intelegeti..

F: Schimband putin subiectul si indreptandu-ne spre meciul de maine..cu toate ca internetul e un izvor de informatii, nu am gasit niciunde povestea primului Derby a lui Ion Parcalab. Faceti-mi va rog onoarea de a relata acum, pe scurt, trairile dvs. de la acea partida.
P: Hm..imi vine putin greu, dat fiind faptul ca a trecut mult timp de atunci dar stiu ca eram foarte tanar, un copil de 19 ani care a revenit de la UTA unde jucam cu 5.000, maximum 10.000 de oameni in tribune. Ajuns la Bucuresti la un club extraordinar de mare si de cunoscut va dati seama ca simteam o presiune enorma, mai ales cand am iesit din tunel si am vazut atat de multa lume pe stadion. Nu stiam ce sa cred, unde am ajuns, ma speriasem la inceput de vacarm, nefiind obisnuit. Impactul Arad – Bucuresti a fost foarte intens dar am intrat rapid in normal, dandu-mi seama ca aici partidele se vor disputa mereu asa. Evident ca imi facea placere faptul ca eram respectat, aplaudat, adulat; ma simteam bine.

F: Spuneati inainte ca v-ati intors din Arad pentru stagiul militar. De ce Dinamo?
P: De ce Dinamo? Sa stiti ca in acea vreme am avut si optiunea Steaua dar normal ca am revenit la clubul de la care am plecat. Si nu mi-a parut rau niciodata. Aici am avut cele mai multe impliniri; aici m-am realizat ca om, am jucat fotbal de mare performanta, am jucat in echipa nationala de 40 de ori, am fost maestru emerit la Dinamo, am terminat si facultatea, aici am facut tot. Pe scurt, Dinamo mi-a facut viata asa cum este: buna!
F: Credeti-ne ca aceasta decizie ne-a facut si noua, dinamovistilor, viata mai buna. Trebuie sa recunosc ca sunt surprins, este o informatie pe care o spuneti in premiera, aceasta ca ati fost ofertat si de catre rivalii nostri.
P: Da, asa a fost. Ba chiar ei au fost primii cu care am discutat. Imi amintesc ca am vorbit cu antrenorii de acolo, cu conducatorii si am decis sa aman raspunsul, sa nu iau o decizie fara sa o analizez. Apoi, abia dupa m-au contactat si cei de la Dinamo. Acum, cand trag linie, imi pare bine ca atunci, chiar daca eram un copil, am facut alegerea potrivita. Aveam de ales sa fac stagiul militar ori la Armata, ori la MAI. Si, asa singur cum eram, a trebuit sa iau o decizie fara ca cineva sa ma ajute, cum se intampla acum. Nu aveai impresari, consilieri, s.a.m.d. Nu era nimeni. Singur am venit de la Arad cu trenul, singur m-am prezentat la cluburi, nu a trimis nimeni soferi sa ma ia de pe nu stiu unde cu masina.

F: Apoi, dupa 9 ani petrecuti in “Groapa”, ati reusit transferul in Vest, devenind primul roman care a evoluat in campionatul francez, chiar pe vremea dictatorului Ceausescu, de altfel cunoscut pentru faptul ca interzicea fotbalistilor sa plece “afara”, considerandu-i bun national.
P: Da, da, asa e. De fapt, chiar datorita lui Ceausescu am jucat in Franta. Va spun cu sinceritate asta, pentru ca nu am ce sa ascund. El a fost invitat de catre secretarul general al Partidului Comunist Francez, Georges Marchais, care l-a dus sa viziteze orasul Nimes, unde comunistii castigau alegerile cu un procentaj de 99%. Eh, acolo primarul orasului i-a spus lui Ceausescu sa-i ajute pe plan fotbalistic, cu doi jucatori, deoarece echipa locala era aproape de retrogradare. Apoi francezii au venit la Bucuresti, unde au asistat la finala Cupei, pierduta de noi in fata Stelei cu 2-1. Dupa meci, francezii au spus asa: il vrem pe 7 de la albi si pe 9 de la albastri. Nu stiau cum ne cheama, au ales dupa numere. 7 era Parcalab, 9 a fost Voinea.
F: Si ati ajuns vicecampioni, clasandu-va in spatele lui Marseille..
P: Exact! A fost prima si ultima oara cand o echipa din orasul acesta mic, Nimes, s-a clasat pe locul 2. Nu credeam ca stiti asta, in ’72 se intampla. Nu ne-au uitat nici acum francezii, in 2012 ne-au invitat, pe mine si pe Voinea, la sarbatorirea implinirii a 40 de ani de la acea performanta. Eu din pacate nu am putut merge, am fost in spital avand unele probleme de sanatate dar el s-a dus. I-au oferit transport, cazare, de toate. Noi am fost extraordinar de bine priviti acolo. Si Voinea a fost magnific in perioada aceea, a dat o caruta de goluri. Va dati seama cat de respectati am fost daca mi s-a facut joc de adio atunci cand am plecat. Am fost primul jucator care a avut parte de asa ceva la Nimes. Vremuri frumoase.. Si acum merg in vacante cu familia acolo si sunt in continuare extrem de apreciat. Ei spun mereu ca au avut multi straini la echipa, dar ca acesti doi romani niciunul.

F: Dar care a fost impactul in momentul in care ati dat piept cu fotbalul francez? Care era diferenta?
P: Pentru mine a fost mai greu la inceput, Voinea s-a acomodat mult mai repede, el a si jucat din primul meci, debutand inaintea mea. Eu am stat in tribune o etapa, trebuia sa ma pun la punct cu greutatea, veneam dupa 3 luni de pauza; jocul era altfel, se baza mai mult pe viteza.
F: Era oricum o diferenta mare si intre tari..
P: Da, nici nu se discuta. Franta era cu mult peste Romania. Pai ganditi-va doar la ce jucatori erau acolo, ca ma uitam la ei si nu imi venea sa cred ce faceau cu mingea. Isi permiteau sa aduca jucatori de peste tot. Evoluau la Marseille suedezi, imi amintesc ca era si Skoblar, cel mai mare jucator al Iugoslaviei. Daca aveau bani va dati seama ca isi permiteau. Noi..noua ce sa ne dea? Noi a trebuit sa ne ducem pentru ca a fost ordin, va spun asta fara rusine, asa erau vreumurile si noi a trebuit sa le respectam asa cum au fost si asta este situatia. Sunt sincer cu dumneavoastra, daca asa fost, asa fost.

F: In incheiere, pastrand aceeasi paralela dintre vremuri, permiteti-mi sa va mai provoc la o comparatie: Ce il facea fericit pe Ion Parcalab al anilor ’60-70? Dar pe cel de acum?
P: Fotbalul. Dinamo. Asta ma facea fericit cand eram fotbalist si asta imi doresc sa ma faca fericit si acum, ca suporter. Vreau sa simt tot ce simteam cand eram pe teren, sa fim acolo unde ne e locul: in fata!

Ce a mai spus gloria dinamovista:

Despre respectul din Liga 1: Era altfel inainte. Acum nu se mai respecta nimeni. Antrenori, jucatori, patroni. Vad mereu cum se jignesc la televizor, cum ataca incontinuu arbitrajul. Fotbalul ar trebui sa insemne cu totul altceva.

Despre bani: Pe vremuri jucai din placere, chiar daca venitul era sensibil mai mare decat al unui om de rand. La nationala jucai pentru tara, cum se spunea. Banii sunt cauza principala pentru care oamenii implicati in fotbal se calca in picioare. Dar asa dicteaza societatea, nu dam noi banul, il dau altii. E un cerc vicios.

Despre perioada petrecuta in Franta, la Nimes: Un oras fara fabrici, traiesc numai din turism. La malul marii, cu multe vestigii ramase de la romani si o corida mare de 15-20.000 de locuri unde de doua ori pe an vin spaniolii si organizeaza spectacole. La primul spectacol de genu mi se facuse rau, nu mai vazusem niciodata atat de mult sange. Noroc ca a fost Voinea cu mine ca altfel cred ca lesinam pe acolo; trebuie sa recunosc ca el e o fire mai tare, eu sunt ceva mai sensibil.

Despre imn: Sincer sa fiu, mie imi place imnul facut de Banica, pe care de altfel il si stiu pe de rost. Desi am fost cand s-a inregistrat noul imn, nu am apucat inca sa-l ascult, decat atunci, pe fragmente. Personal cred ca cel mai reprezentativ este cel vechi.

Despre actualul lot: Imi doresc sa mai aducem cativa jucatori, dupa parerea mea echipa in momentul de fata nu are valori consacrate, jucatorii fiind foarte tineri. Asa ca trebuie sa avem rabdare, nu putem in situatia data sa ne asteptam anul acesta sau anul viitor la mari performante

Despre departamentul de scouting, din care face parte: Toata lumea munceste mult, alearga, incearca sa faca ceva util pentru Dinamo. Ma bucur ca fac parte din acest departament, nu sunt genul care rezista sa stea acasa sa-si astepte pensia fara sa faca ceva. Este un colectiv minunat, muncitor, ne intelegem bine toti. Il am si pe Augustin (n.r. Ionel Augustin) cu mine, un om extraordinar si mai sunt si cei tineri, baieti foarte entuziasti.

Despre sistemul de joc: L-am sfatuit pe Stoican sa treaca la 4-4-2. Unul dintre motive este pentru a nu-l tine pe Bilinski pe banca, care este un jucator foarte bun. Cred ca cel mai potrivit sistem pentru lotul pe care-l avem este cel format din doua varfuri.

Despre meciul de maine: Eu sunt sincer, v-am mai spus. Nu pot sa mint, sa spun ca maine batem pe Steaua de ii rupem. Trebuie sa recunoastem ca in acest moment sunt mai buni decat noi dar am aratat si in ultima partida, cand ne-au egalat tarziu, ca daca ne mobilizam le va fi greu sa ne invinga. Meciurile din Cupa sunt pline de surprize si de aceea nu ar fi o mirare daca Dinamo ar castiga. Aici trebuie sa dam totul, putem sa facem o figura frumoasa. Hai Dinamo!

Cetateanul F (27/03/2014 04:20)

sursa: http://ultracetatenesc.wordpress.com/2014/03/27/gloriile-dinamoviste/

Nr Vizualizari : 2788

Comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


*