Iluzii

Se-ntampla azi noapte. Era inca zi din cate tin minte. Din nu stiu ce motiv, gagica tovarasului cu care eram s-a dus mai in fata de noi si s-a pus la coada la shaorma. Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo si nici sa fi fost vreodata in acel loc dar totul avea un aer foarte cunoscut. Unde statea ea la coada, adica la vreo 10 metri in fata noastra, era si un tip imbracat in trening. Nu-l vedeam decat din spate si putin din profil, dar parea pe la 28-30, genul ala care-si cauta serviciu dar daca se poate fara sa munceasca vreodata. Avea o bere in mana si o sapca pe cap si puteam observa cum cozorocul i se misca in jos si in sus, in urma examinarii pe care i-o facea prietenei tovarasului meu, genul ala de examinare tipica pe care se intampla sa o faca oamenii bauti cand se uita lung la o persoana -de regula gagica- masurand-o lent din cap pana in picioare. Atunci m-am apropiat si m-am pus in spatele ei, spunandu-i nu mai stiu ce, doar ca sa-i dau de inteles aluia ca nu e singura. Omul continua sa o priveasca cu un ranjet tamp, moment in care l-am intrebat: “Ce-i de ras?”. Si-a indreptat privirea spre mine, si-a sters zambetul de pe buze si, dupa cateva clipe, mi-a spus cumva mirat: “Poftim?” Nu i-am raspuns. Apoi amica mea a plecat iar eu am continuat sa stau la coada. Cand m-am uitat in dreapta, ea era deja langa tovarasul meu dar nu la aceeasi masa. Fiecare avea cate o shaorma si discutau de la mese diferite, apropiate, una in fata celeilalte. Ea era in fata lui, vorbind intorcandu-si capul.

In cele din urma, pe cand m-am intors la tipul ala despre care spuneam, m-am trezit ca ma aflam in plina conversatie cu el. De fapt, mai corect spus el se afla in plina conversatie cu mine. Nu mai tin minte ce imi zicea, doar ca fata i se schimbase si ca afara se facuse in cateva clipe seara. Avea acum undeva la 45-50 de ani, tot sapca pe cap si bere in mana, fiind genul ala de client fidel al barurilor ieftine. La un moment dat a scos telefonul si discuta uitandu-se la etajul blocului din spatele meu. Spunea ceva de genul ca s-a intalnit cu mine si ma prezenta drept tipul cu care noi, adica eu, el si amicul lui de la etaj, bauseram in nu stiu ce seara, in nu stiu care bar. Cand m-am intors am recunoscut blocul instant. Copilarisem in zona aceea si chiar la etajul 10, unde era si interlocutorul omului, locuia un prieten din copilarie. Exact la geamul de langa, adica la apartamentul de vizavi. Eram bucuros ca in sfarsit am recunscut zona, chiar daca parea mult schimbata, doar ca ma enerva alcoolicul asta. Cand mi-am intors din nou privirea de la bloc, am observat ca asta avea acum in brate si o fetita blonda, mica si nevinovata. Am plecat cu o bere in mana si, cand am trecut prin fata lor, am prins-o pe copila usor de picior si i-am spus “Pa, micuto!”. Din spate l-am auzit pe ta-su zicandu-i ”Saluta-l pe nenea de la DIICOT!”

E foarte dubios cum functioneaza creierul in vis. Cum, desi are capacitatea de a capta scenarii care par pe moment foarte logice, se lasa de fapt pacalit de tot felul de situatii aberante, fara sa aiba puterea sa te trezeasca instantaneu, la prima chestie care nu e la locul ei. Totul ti se pare normal, pana cand realizezi c-ai fost mereu in mijlocul unei iluzii.

Primul pas pe Stefan Cel Mare l-am facut intr-o zi de vara, undeva pe la ora 12. Am intrat in stadion mai degraba in fuga, crezand ca voi avea probleme daca ma vede portarul de la barierele dinspre St. Cel Mare. Apoi pasul l-am grabit din dorinta de a vedea “Groapa” si m-am oprit cateva minute la statuia lui Hildan. Mi s-a parut grozava. Dupa ce am examinat-o atent, mai atent decat omu’ din vis pe gagica amicului meu, mi-am continuat fascinat drumul si dupa alti cativa metri eram acolo, pe scari. M-am asezat si mi-am aprins o tigara. Cum stateam in mijlocul scarilor, la Sud, mi se parea ca portile nu sunt una in fata celeilalte, ci ma degraba mult mai la stanga cea dinspre mine. Erau cativa oameni care fugeau pe pista, habar nu aveam de ce si altii care, daca bine retin, incercau sa sara cu prajina.

Apoi, dupa multe insistente in fata alor mei, am ajuns si in partea cealalta a stadionului, de data aceasta la un meci. Jucam cu Steaua, eterna rivala. Am mai povestit de cateva ori trairile de pe atunci, dar imi aduc mereu cu bucurie aminte de ele. “Ori o sa-ti placa la nebunie si-o sa continui sa vii ori nu iti va placea deloc si va fi ultimul tau meci”, ceva de genul asta imi spunea unul dintre baietii cu care am facut deplasarea spre Bucuresti in ziua respectiva. Apoi, dupa cateva luni, ajungeam din nou la capitala cu trenul, urmand ca la o distanta de cateva ore sa urc intr-un autocar cu destinatia Ion Oblemenco. E, cred, destul de evident daca mi-a placut sau nu primul meci. Si-apoi a urmat Dan Paltinisanu, Giulesti, Ghencea, Ion Moina si tot asa pana cand soseaua a ars mii kilometri. Fiecare senzatie, de cum paseam in vreun oras, de cum intram intr-un bar, de cum urcam intr-un autocar, avea ceva special. Chiar avea. Era ceva special si doar sa ai langa tine oameni atat de diferiti la prima vedere, cu functii atat de diferite si comportamente deloc asemanatoarea, dar uniti de aceeasi nebunie. Erau un fel de garant al sanatatii tale psihice, un calmant care avea efectul de a te linisti, confirmandu-ti ca nu esti singurul tripat.

Apoi, ca intr-un vis, toate s-au amestecat. Cei de langa tine dispareau brusc, din ce in ce mai multi, si data fiind situatia parca ti se parea normal. Pana si rivalii erau dintr-o data inlocuiti de tot felul de echipe a caror “fata” nu ai vazut-o pana acum. Si iarasi ti se parea oarecum normal. Caci de fapt picatura chinezeasca era cea care isi facea efectul si oamenii pe care ii vedeai tolaniti in fotolii aprinzand trabucuri stingeau acum pasiunea care ardea odata atat de tare in tine. Si o calcau in picioare, ca pe un chistoc parasit de hartia fina care imbraca candva tigara. Trofeele si locurile fruntase sunt inlocuite cu pozitii mediocre iar performantele cu insolventa. Ca intr-un sistem falimentar, unde doar prostii raman in pula goala, in timp ce baietii destepti, aparent paradoxal, se aleg cu si mai multa croiala de calitate. Si uite asa sunetul fluierului inceputului de meci se transforma si el la final intr-un zornait de catuse in timp ce tu ca individ de mult timp esti condamnat la o tacere trista. Si daca strigi o faci tot ca intr-un vis, fara sa te bage nimeni in seama, avand senzatia aceea ca nu poti urla, cum nu poti nici fugi. Ca ultimul stinge lumina care abia mai arde, ca dintr-un bec care palpaie din ce in ce mai tare, pesemne ca-i pe duca.

E foarte dubios cum functioneaza creierul in realitate. Cum, desi are capacitatea de a capta scenarii care par pe moment foarte logice, se lasa de fapt pacalit de tot felul de situatii aberante, fara sa aiba puterea sa te trezeasca instantaneu, la prima chestie care nu e la locul ei. Totul ti se pare normal, pana cand realizezi c-ai fost mereu in mijlocul unei iluzii

sursa: http://ultracetatenesc.wordpress.com/2014/06/23/iluzii/

Cetateanul F (23/06/2014 18:00)

 

 

Nr Vizualizari : 2944

Comentarii (1)

  1. Vlad spune:

    Bravo ! Chiar te apreciez pentru ceea ce faci. Sunt superbe articolele tale, si pe fiecare le citesc cu placere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


*