Povestiri de alta data…(varianta “moderna”)

Nu trebuia sa citesc articolul unui ‘caine’ cu state vechi ( http://pchdinamo.ro/povestiri-de-alta-data/ ) ca sa stiu cum era pe vremuri. Din pacate insa doar din povesti, caci, fiind ceva mai tanar, spre deosebire de el eu nu am prins inceputul ci doar inceputul sfarsitului. Ba chiar tot el mi-a rezolvat o dilema cand ma intrebam undeva retoric daca ar trebui sa-mi para mai rau ca nu am trait vremurile de care povestea sau ca nu sunt ele acum, spunandu-mi fara sa ezite ca ar trebui sa regret ca nu sunt acum, caci asta ar insemna o continuitate de 15 ani de azi inainte.

Fiind din provincie, de undeva de la mai bine de 300 km distanta de Bucuresti, orice meci pe care Dinamo il disputa “acasa” pentru mine insemna o deplasare. Avand in vedere varsta destul de frageda si distanta mare dintre orase, prima deplasare pe Stefan Cel Mare nu a coincis cu prima la care as fi vrut sa merg. Dar, ca sa folosesc un cliseu idiot, mai bine mai tarziu decat niciodata. Unul dintre tovarasii mei, dinamovist si el, avea niste prieteni care formau un grup ultra, probabil cel mai important pe care l-a dat provincia pe vremurile in care ros-albii erau cunoscuti ca fiind cea mai puternica peluza din tara.

2006. Nu a trecut atat de mult timp incat sa uit detaliile unui astfel de meci si nici prea putin incat amintirile sa nu fie presarate de melancolie. Dinamo avea sa joace cu cei mai importanti rivali, Steaua. Trecusera deja doi ani de cand ai mei erau supusi unui stres continuu auzind mereu “vreau sa merg la meci !!” si stiam ca era momentul oportun. La 16 ani nu mai puteau spune ca sunt prea mic pentru asta si nici ca nu am cu ce sa merg. Asadar, era ora 8-9 dimineata cand amicul de care va spuneam m-a luat cu masina din fata blocului, urmand sa ajungem intr-un parc pentru a ne intalni cu baietii. Din prima clipa in care am ajuns am simtit ce inseamna un astfel de meci cu rivalii, baietii vorbind doar in “bip-uri” si cu o ura extrem de sincera. Imi amintesc ca mai asteptam sa ajunga 2-3, ceilalti fiind deja lipsiti de rabdare, discutau doar despre stradute si capete de “spurcat” sparte. Unul dintre ei, chel si mai smecheras,un bun prieten de acum, mi-a spus ca exista numai doua variante : Fie o sa-mi placa si o sa devin suporter, un asa zis ultras, fie o sa imi para extrem de respingator si ma voi intoarce la telecomanda. Si a avut dreptate ..

Deplasarea am facut-o cu masinile personale, vreo 6 la numar. Atat pe parcursul drumului cat si la popasuri, ajutati si de alcool, energia acumulata era folosita la cantece de peluza. Fiind pe atunci un asa zis simplu “cetatean”, singurele versuri pe care le cunosteam erau cele compuse de Stefan Banica Jr. Ba chiar am avut si proasta inspiratie sa le fredonez, dar palma peste ceafa care a venit in secundele urmatoare a fost indeajuns de sugestiva incat sa incerc sa adopt versurile cantate de ei. Odata ajunsi acolo, ne-am intalnit si cu ceilalti baieti,cei din Bucuresti. Erau usor de recunoscut. Majoritatea erau imbracati ca si ai mei, cu tricouri negre si tot felul de capete pe ele, avand la gat o esarfa de culoare inchisa. Ajunsi destul de tarziu in capitala, am apucat doar sa bem 2-3 beri intr-unul din barurile din apropierea stadionului, unul care mai apoi avea sa imi devina familiar.

Spre deosebire de povestea tovarasului meu de peluza din al sau articol, deplasarea mea avea sa se termine cu un mare happy end. Cand am pasit pentru intaia oara in PCH, m-au incercat niste sentimente pe care nu le mai traisem vreodata. Priveam cum mii de ‘caini’ cantau la comanda unui baiat cu portavoce in mana, cel pe care pana atunci il vedeam doar la televizor. Mii de batai din palme, mii de batai de inima. Evident, m-au cucerit din prima clipa tortele chiar daca am facut cativa pasi in spate la aprinderea primei astfel de pirotehnice pe care o vazusem cum arde in realitate, nestiind exact pe atunci cu ce se mananca. Apogeul momentelor de magie a venit in minutul 90+. Pana atunci, din toata bucuria pe care o traiam, lipsea golul favoritilor mei. Orice ‘caine’ isi aminteste de reusita lui Denis Serban. A fost ceva de-a dreptul minunat. Pur si simplu nu stiam cum sa ma bucur, cum sa ma exteriorizez. Nu eram atat de “educat” in spirit ultra incat sa ma arunc pe gard, dar tin minte ca am ajuns acolo involuntar, impins de valul din spate care a navalit in primele randuri. Era o senzatie absolut unica si niciodata nu am mai trait-o la asemenea intensitate. Si probabil nici nu o sa o mai traiesc, avand in vedere si circumstantele nefericite din ziua de azi.

E placut sa iti aduci aminte de atatea lucruri, de atatia oameni, dar cel mai placut e cand realizezi ca acum esti si tu unul dintre ei, faci si tu parte din acei “baieti” pentru cei noi. E trist insa ca sunt prea putini cei noi, mult prea putini..

Cetateanul F (16/02/2012 03:15)

Nr Vizualizari : 6529