Ma numesc I. Chiuzero si sunt, nu mi-e rusine sa recunosc, neuron de jandarm. Ma aflu aici pentru a sprijini un program educational pentru combaterea discriminarii impotriva neuronilor singuratici si, totodata, care se vrea a fi pro integrarii acestora in societate. Proiectul, care se numeste “Creierul de jandarm nu e acasa!”, este in memoria bunicului meu, unul dintre cei mai mari sustinatori al ideii cum ca un neuron nu trebuie judecat doar pentru ca traieste intr-un creier mai putin (mult mai putin) stralucit.
Asadar, voi incepe cu povestea mea, una deloc fericita. Inca de la o varsta frageda, soarta a decis ca trebuie sa lupt din rasputeri pentru a supravietui. Fiind unicul copil al familiei nici nu am avut de ales. Parintii mei, Dumnezeu sa-i odihneasca, m-au lasat singur pe drum, fiind victimele unui accident aparent banal. De atunci, sprijinul mi l-am gasit in al meu bunic. Facand parte dintr-o familie modesta si fara prea mari posibilitati, nu am reusit sa termin mai mult de 4 clase primare si nici pe acelea fara a intampina dificultati, in special din cauza atitudinii batjocoritoare pe care ceilalti copii neuroni o aveau fata de mine. Provenind din familii bune, adica numeroase, acestia radeau mereu de faptul ca sunt singur si, din cauza asta, ma strigau Militianu`. Ba chiar pana si doamna diriginta neuron ma descuraja frecvent, spunandu-mi: “Baiete, tu esti atat de singur incat n-o sa fii niciodata neuron de om ci o sa ajungi neuron de jandarm!” Si asa a si fost..
Probabil ca va intrebati care a fost cauza mortii parintilor mei. Fiind niste persoane extrem de ambitioase, intr-o nefericita zi, au decis ca viata banala pe care o duc lucrand in creierul unui jandarm trebuie sa se schimbe, astfel ca au incercat sa-l faca pe Cornel, baiatul in a carui creier munceau, sa citeasca. Dar nu s-au oprit aici si au mers mai departe incercand sa-i controleze intelectul pentru a-l invata sa scrie literele de tipar. Punctul culminant l-a reprezentat tabla inmultirii, unde de la cifra 7 in sus deja ata a fost intinsa mai mult decat a rezistat. Cred ca va imaginati ce s-a intamplat ulterior…
Timpul a trecut si iata-ma pe mine ocupandu-ma de Cornel. Nu pot sa ma plang; adevarul e ca, spre deosebire de ceilalti neuroni, nu am prea mult de munca. In zilele saptamanii ma odihnesc mai mereu facand absolut nimic iar in weekend, cand sunt in timpul programului, trebuie sa recunosc ca nu e prea solicitant. Marturisesc de asemenea ca am invatat din tragedia alor mei asa ca nu il fortez pe Cornel mai mult decat ii cere si lui serviciu iar pentru asta am decis sa-i dau doar cateva comenzi. Cea mai des intalnita este folosirea apelativului “ba”. Apoi, in clipele in care sarcinile primite de la munca il obliga pe Cornel sa alcatuiasca o fraza intreaga, il pun sa spuna “Bagati-l in duba!”. Eh, aici vine partea interesanta pentru mine. De ce? Pentru ca in duba ma intalnesc cu alti neuroni de jandarmi. E drept, fiind si eu si ei in timpul programului, nu avem cum sa socializam prea mult. Fiecare il are pe “Cornel” al sau si colaboram de minune. Spre exemplu, eu il pun pe al meu sa spuna ” Sa te vad acum, ba, mai esti smecher? (ZBANG) Mai vrei sa ma legitimez, ha? (ZBANG)” iar in secundele urmatoare, un prieten neuron de jandarm il pune pe al lui Cornel sa completeze “Da ba, raspunde fir-ai al dracu` sa fii (ZBANG), mai esti smecher ?! (ZBANG)” si tot asa. Cam asa stau lucrurile. Eu mereu cu Cornel, Cornel mereu cu prietena lui bruneta si siliconata, Ana..Pul Ana.
Recunosc, nu e cea mai demna munca dar macar nu sunt neuron de hot sau mai stiu eu ce. E drept ca acolo e nevoie de mai multi decat in cazul unui jandarm si tocmai de aceea va rog sa va puneti in situatia mea..asa ca va intreb: daca ati fi un neuron singur, ce altceva ati face??
Cetateanul F (10/11/2012 02:15)
sursa foto: www.timesnewroman.ro
Nr Vizualizari : 2161
Comentarii (0)