Revoluţia ultraşilor – fenomenul ultras si Piața Universității

Jurnal de protestatar – Piața Universității,
ianuarie 2012

Miercuri, 11 ianuarie
Vlăducu (un prieten, fost „ultras”): „Bă, ce plictiseală, niciun meci, niciun protest, nimic…”.

Sâmbătă, 14 ianuaie

În Piața Universității are loc o manifestație spontană ca reacție la noua Lege a sănătății și la demisia fondatorului SMURD (Serviciul Mobil de Urgență Reanimare și Descarcerare), dl Raed Arafat.

Sunt puțin peste 300 de persoane, nu există un lider sau facțiuni distincte: copii, mame, tătici, bunici și abia după o oră de la începutul protestului apar două grupuri de „ultrași”, suporteri ai echipelor Rapid și Dinamo. Se scandează „Jos Băsescu!”. Stau în zone diferite ale Pieței și par mai degrabă observatori decât participanți la protest. Pot fi ușor identificați după vestimentație (vezi Casuals, cap. 1).

În jurul orei 20:00 mulțimea ajunge la peste 1000 de persoane și este poziționată pe cele două părți ale bd. Magheru. Jandarmeria blochează accesul mulțimii pe bulevard. Dacă la începutul protestului (18:00) avem puțin peste 30 de jandarmi aflați în fața protestatarilor, în câteva ore pe bulevard se produce o adevărată demonstrație de forță: subunități a câte 100 de jandarmi, aflați în formație de luptă, mărșăluiesc în porțiunea Piața Universității – Hotel Intercontinental. Din când în când circulă mașini blindate cu girofarul pornit. În mulțime apare rumoarea. Printre sloganurile răzlețe pot fi auzite huiduieli generale la „spectacolul” oferit de jandarmerie.

Masa de protestatari este situată în două coloane, pe cele două părți ale bulevardului Magheru pe o porțiune de 500 de metri. Am identificat grupuri de „ultrași” pe întreaga întindere a mulțimii, niciodată mai mulți de 5 – 6.

La scurt timp apare o mașină de salvare – SMURD –, care a fost solicitată în Piață. Mulțimea aplaudă. Avem un exemplu concret de gândire dihotomică de masă: Eroul Salvator victimizat (vezi demisia lui Arafat și instituțiile cu cea mai mare credibilitate pentru români: pompierii, medicii etc.) se contrapune instituției statului – jandarmeria (scandare: „Jandarmeria apără hoția!”), într-o stare generală de nedreptate resimțită: Legea sănătății, măsurile de austeritate, frustrări accentuate
de violentarea simbolică produsă de prezența instituției de coerciție a statului.

Atmosfera în Piață este una deosebit de încordată. Mulțimea sparge sporadic coloana de jandarmi, încercând să ocupe bulevardul. Un grup de suporteri aruncă câteva torțe în direcția jandarmeriei, participă la un meleu cu aceștia, după care se retrage în câteva minute.

Jandarmeria operează arestări abia după ora 23:00, când mulțimea începe să se spargă. Sunt reținute persoane aflate în proximitatea zonei de protest.

Duminică, 15 ianuarie

Mă trezește pe la 9.30 dl profesor Claudiu Crăciun, cum că ar fi apărut un articol într-o gazetă respectabilă, în care poza dumisale era dată drept dovadă a prezenței în Piață a liderului galeriei dinamoviste, Elias Bucurică. Moment de maxim apogeu pentru spiritul meu entropic. Lumea o luase razna: domnul lector – șef de galerie, și Elias – profesor universitar. I-am pus în legătură, și-am trăit empiric ceea ce trăiește Piața Universității și astăzi: pensionari, huligani, academici, cocalari, corporatiști și non-corporatiși, bugetari și piromani învațând primele reguli ale cooperării colective democratice.

Pe la 3 după-amiază primesc un sms de la un prieten, membru de grup „ultras”: „La 17:00 la TNB, ieșim în stradă pentru libertate!”.

Ajung negreșit. Sunt peste 70 de „ultrași” de la Dinamo.

În câteva minute apar și cei de la Peluza Sud Steaua. Este un eveniment fără precedent. Cele două grupuri, care au scris istoria fenomenului „Ultras” din România timp de 20 de ani, se întâlnesc pentru o cauză comună. Sunt așteptați și rapidiștii. În mulțime apare un zvon cum că ar fi fost reținuți la metrou. În mai bine de 40 de minute ajung și aceștia. Nu se mai respectă apartenența de grup sau de club, mulțimea suporterilor coalizându-se natural. Astfel am ajuns din inerție în mijlocul unui grup de la Steaua. Menționez că nu a existat absolut niciun conflict între galerii în acest interval de timp. Din punct de vedere teoretic, variabila nr. 2 (Coalizarea grupurilor de suporteri) se produce natural, rivalitățile de ordin ritualic fiind depășite prin conștientizarea valorică și de apartenență la aceeași subcultură, precum și prin identificarea unui conflict superior celui de weekend (între galerii) – resimțirea represiunii din partea statului.

În jurul orei 18:00 sunt 250-300 de „ultrași” formând un grup distinct în fața Teatrului Național București.
A, unul dintre liderii lui Dinamo, transmite un mesaj la megafon mulțimii protestatare, în numele „ultrașilor”: „Români! Noi suntem suporterii acestei țări: cetățeni cu aceleași probleme ca și voi. Nu vă lăsați manipulați de dezinformarea din presă. Vă suntem alături și susținem cauza acestui protest”.

Cetățenii neafiliați au răspuns prin ropote de aplauze, prima premisă de formare a mulțimii psihologice, prin conturarea unei identități provizorii comune între nucleul dur al protestatarilor – „ultrașii” – și marea masă. Urmează o serie de scandări ale grupului de suporteri care vorbesc despre frustrările și deprivările percepute la nivel de grup de către aceștia: „România – stat polițienesc!”, „N-ai o meserie, hai la jandarmerie!”, „Pleacă, Traiane, pleacă și lasă-ne!” etc.

Conjunctura face că, la începutul lui decembrie trecut, în Parlamentul României este votată o nouă lege, care reglementează violența în sport – Legea 4 –, care înăsprește celebra deja „Lege a lui Mitică”, cu care (vezi sondajul) 97,5% dintre suporteri nu sunt de acord.

Noua Lege 4 este una dintre cele mai dure legi din Europa privind reglementarea acestui fenomen, condamnând, de exemplu, cu 2 ani de privațiune de libertate introducerea de materiale pirotehnice (torțe) în stadion. Grupul „ultrașilor” resimte efectiv un nou val de deprivare la nivel normativ din partea statului, marea majoritate a membrilor de galerii participanți la protest având deja interdicții de participare la competiții sportive (Steaua – 290 de interdicții, Dinamo – 500). Destrămarea galeriilor prin abuzuri și interdicții, lipsa coregrafiilor și a spectacolului din tribună transpus prin percepția de „slăbire” a fenomenului „Ultras” din ultimii ani, dezvoltă în interiorul grupului de suporteri un sentiment de frustrare, prin „confiscarea” de către stat a modului de manifestare al subculturii pe care o reprezintă.

Pe forumurile de specialitate ale acestora au existat discuții privind contestarea juridică a legii și organizarea de eventuale proteste comune ale galeriilor. Mitingul din Piața Universității a reprezentat un bun prilej în acest sens. Pe lângă acțiunea de contestare a legii, istoricul conflictelor cu jandarmeria și al unei serii lungi de „abuzuri” resimțite din partea instituției de coerciție a statului a determinat coalizarea și acțiunea colectivă
a „ultrașilor”.

„Azi, fraților, sărim în teren! Nu primim interdicție, n-o să ne oprească nimeni!” – a fost „strigătul de luptă” al liderului suporterilor. În mod curios coagularea „ultrașilor” se produce rapid și la un nivel profund: liderul suporterilor, membru al Peluzei Cătălin Hîldan – Dinamo, ales ad-hoc, este acceptat intrinsec și legitimat de întregul grup, fără contestări. După mine, acest tip de ierarhizare în cadrul organizării grupurilor de suporteri este specific doar fenomenului „Ultras”, lipsind cel mai adesea la „firmele” de „huligani” (vezi harta, imaginea nr. 3). De aici și potențialul insurecțional mai slab al celor din urmă.

Cu o sincronizare perfectă, aproape militară, grupul „ultrașilor” se poziționează în mai puțin de trei minute în primele rânduri ale mulțimii protestatare, față-n față cu eternul inamic. Pentru un sfert de oră se scandează și se cântă la fel ca pe un stadion. Mulțimea fierbe. E nevoie de-o singură scânteie, pentru a se declanșa incidentul și a transforma marea masă dintr-o mulțime activă într-o mulțime revoluționară.

Un cetățean aflat de partea cealaltă a bulevardului reușește să spargă cordonul jandarmeriei și să alerge spre mijlocul străzii fluturând un tricolor. Este momentul de grație pentru suporteri, care reacționează la un gest de nesupunere civică și la un simbol al unității, prin reprezentarea steagului.

„Ultrașii” încearcă să spargă cordonul de jandarmi, pentru a intra în Piață, jandarmeria ripostând în forță (vezi imaginile nr. 7–8). Asemenea violențelor de pe stadioane, incidentul din 15 ianuarie poartă mai degrabă motivații de tip spontan, atât „ultrașii”, cât și jandarmii personalizând conflictul, „ca fiind identic cu cel din viaţa lor personală”. Puternicul potențial insurecțional al „ultrașilor” este determinat de prezența ambilor factori: atât cei motivaționali psihologici, iraționali (frecvența incidentelor pe stadione), cât și factorii conștienți (Legea 4, abuzurile jandarmeriei etc.). După un sfert de oră de la declanșarea incidentelor, jandarmii se regrupează și intervin în forță în fața protestatarilor, moment în care se formează mulțimea psihologică, aceea dintre „ultrași” și marea masă de protestatari, care identifică un inamic comun – jandarmul.

Mulțimea aflată pe scările de la TNB este evacuată în forță, o parte retrăgându-se spre Piața Romană, celălalt grup, între care și majoritatea „ultrașilor”, în direcția opusă: Piața Unirii. Incidentele continuă prin șarje cu jandarmeria, de această dată cu participarea marii majorități a protestatarilor. De menționat unitatea de grup a „ultrașilor” în timpul incidentelor violente. În zona Colțea au loc cele mai importante incidente (vezi imaginile 9-10). Un grup de protestatari baricadează bd. Brătianu, în timp ce jandarmeria lansează grenade lacrimogene.

M-a impresionat gestul unui „ultras” dinamovist, care se apropie pașnic de doi polițiști prinși în mijlocul mulțimii revoltate și-i roagă să intre în buticul de post, pentru a nu cădea furiei mulțimii. Acest episod demonstrează că sentimentul de oprimare al masei protestatare se îndreaptă doar împotriva segmentului militarizat de coerciție al statului, reprezentând și un argument privind modul în care ar trebui gestionate manifestațiile publice pentru a nu degenera în violențe (24 ianuarie: „Represiunea naște violență” – banner al suporterilor), „ultrașii” trăind empiric teoria lui Dollard: „Cu cât stimulul este mai puternic, cu atât intensitatea frustrării este mai mare și cu cât frustrarea afectează aspecte ale comportamentului, cu atât agresivitatea va fi mai mare. Agresivitatea se întoarce direct contra sursei de frustrare”.

În jurul orei 20:00, în momentul în care incidentele se extind până la Piața Unirii, majoritatea „ultrașilor” părăsesc protestul, dintre cele peste 270 de persoane reținute în acea seară doar 20 fiind membre de galerie. „Ultrașii”, deși provoacă violențele, nu sunt cei care le mențin exclusiv, acestea fiind continuate de grupuri de tineri și de cetățeni obișnuiți.

Protestele din 15 ianuarie au fost printre cele mai violente din istoria recentă a României. Grupul restrâns al „ultrașilor” reușește să transforme astfel, prin contaminare, o mulțime activă într-o mulțime protestatară de tip revoluționar. Prin comparație, protestele sindicaliștilor din primăvara lui 2011 împotriva măsurilor de austeritate (demiteri și tăieri salariale substanțiale), la care au participat peste 40.000 de persoane, nu au reușit să se transforme într-o rebeliune politică fără prezența grupului activ al „ultrașilor” (V2) și a incidentului (V4)‚ precum și a unui element de spontaneitate și neafiliere politică, așa cum s-a întâmplat în ianuarie 2012.

Ceea ce a lipsit protestului din Piața Universității pentru a se transforma într-o rebeliune politică de proporții a fost un mesaj comun din partea protestatarilor, prin care s-ar fi putut contura unitatea de grup a acestora. Astfel, în următoarele zile de protest singurele mesaje comune ale mulțimii erau împotriva președintelui Băsescu, eterogenitatea grupurilor determinând revendicări de cele mai multe ori dihotomice, de la: „Jos capitalismul!” și „Libertate pentru suporteri!” la „Monarhia salvează România!”.

Totodată, lipsa unei instituții tangibile a statului (Parlament, Guvern, Președinție) a împiedicat catalizarea mulțimii pentru identificarea unei „ținte” comune.
Paradoxal, protestele din Piața Universității au dezvoltat atât elemente de revoltă de tip mai ’68: „Poezia e în stradă”, cu un puternic caracter progresist și prodemocratic, cât și manifestații împotriva măsurilor de austeritate: „Jos taxa auto!”. De aici și cele două grupuri care reușesc să mențină viu protestul câteva săptămâni de la incidentele de duminică: primul, generic spus, al studenților de la Fântână, cu mesaje ce militează pentru un grad sporit de democratizare, libertăți civice și limitarea oprimării din partea statului, și cel de-al doilea al cetățenilor (majoritar pensionari) din fața Teatrului Național.
Acest tip de divizare se produce natural.

În zilele de 19 și 24 ianuarie „ultrașii” se reorganizează spre a se alătura mulțimii protestatare. În ciuda diabolizării din presă, aceștia protestează pașnic, fiind de departe grupul cel mai vocal și bine organizat. Piața e stadionul. „Pleacă, Giovani, du-te și lasă-ne!” se transformă în „Pleacă, Traiane, du-te și lasă-ne!” Același ritm perfect, aceeași tonalitate, același cor, același etern exercițiu al contestării.

Inconștient sau nu, grupul „ultrașilor” creează dihotomii, o dată pentru întărirea și autodefinirea grupului și o dată pentru conturarea țapului ispășitor și a inamicului comun, profund diferit de aceștia. Se scandează „România – stat polițienesc!” și „Avem gabori civili printre noi!” (mania persecuției), urmate de „Suntem ultrași, suntem liberi!”. Maniheismul nu se oprește la comparația indirectă dintre cele două grupuri definite de mulțime, aceasta originează într-un set de valori diferite, incompatibile chiar, încărcate, în cazul „ultrașilor”, cu elemente de nesupunere civică (ideea de libertate), de refuz al instituționalizării și al represiunii din partea statului. Mulțimea din afara grupului preia mesajele și se alătură scandărilor. În mod paradoxal, „ultrașii” reușesc nu doar să devină nucleul dur al masei protestatare în cazul incidentelor violente, ci și să-și impună natural mesajul și forma de propagare a acestuia (cântece de peluză, scandări) în cadrul restului protestatarilor.

Cu excepția celor două proteste organizate, „ultrașii” lipsesc din Piață, dar, în mod curios, scandările și mesajele mulțimii sunt preluate în totalitate din „folclorul” și arsenalul galeriilor de fotbal (ritm, tonalitate, mod de manifestare). Fiecare mesaj apărut este imediat transformat în cântec de peluză:

de ex: „Ultrasele feministe niciodată nu sunt triste”, asociere de termeni ușor hilară în condițiile în care cultura „ultras” este în general patriarhală și masculinizată. Acest tip de contaminare vorbește despre influența deosebită pe care o poate avea grupul „ultrașilor” în cazul unui protest. Pe de altă parte, identitatea de „ultras”, blamată de presă și de instituțiile statului, devine prin antiteză un termen cu conotație pozitivă pentru protestatarii din Piața Universității, trimițând ideatic la protestele tinerilor din acest spațiu în ’89 și ’90 (vezi poza nr. 11).

De remarcat flexibilitatea, gradul ridicat de comunicare și cooperare al „ultrașilor” cu celelalte grupuri participante la protest. Paradoxal, „ultrașii” s-au solidarizat cu grupul ong-urilor pentru democrație, al feministelor, al membrilor mișcării „Occupy” etc., preluând și susținând diversitatea ideologică a mesajelor.

În concluzie putem afirma că, pe lângă uriașul lor potențial de insurecție violentă, pe care l-am demonstrat pe parcursul lucrării, „ultrașii” mai pot influența prin contaminarea mulțimii cu un mod specific de manifestare, prin mesajul lor cu elemente intrinseci de nesupunere civică și prin puternicul spirit de implicare socială pe care îl manifestă.

La una dintre ședințele de grup (Peluza Cătălin Hîldan – Dinamo) organizate în urma protestelor, am constatat un puternic grad de autoreflexivitate al membrilor mișcării. Aceștia autoconștientizează forța de grup pe care o dețin, dar și nevoia de unitate și coalizare pentru atingerea unor scopuri comune. În urma protestelor se naște ASR – Asociația Suporterilor Români, demonstrație de instituționalizare și implicit de adaptare a „ultrașilor” la „noile condiții de joc”.

În momentul în care scriu aceste rânduri se fac ultimele pregătiri pentru organizarea mitingului „ultrașilor” de la Sibiu. Băieții lui Dinamo se întâlnesc astăzi la Brănești, la mormântul lui Hîldan, pentru a-și plânge eroul. Ar fi împlinit 36 de ani. Asta-i unește, și-i face mai puternici. Mâine, la Sibiu vor să demonstreze că onoarea lor este fidelitatea. Luptă pașnic, alături de cei ca ei, pentru normalitate.

Sâmbăta viitoare vor ieși în stradă pentru libertate, protestând împotriva ACTA, iar duminică vor merge la Buzău, ca să-i ajute pe sinistrații din zonă.

Livin’ la vida Ultra’! – Niște frumoși nebuni care, înarmați cu steaguri, tobe și pasiune, dau culoare și nerv. Ieri stadioanelor, azi piețelor publice.