Îmburghezire și fotbal. Suporteri în epoca hiperconsumului.

” Ah go fir a wander, leving Gi talking tae Paul ‘n’ Nicksy aboot Napoli, Liverpool and West Ham,the international male language ay fitba. Sometimes ah lap up that talk, other times its pointlesstediousness depresses the fuck oot ay us.”

(Irvine Welsh -Trainspotting)

Nu trebuie decât să admiți pentru o clipă  ipoteza conform căreia abundența însăși nu este decât (sau este și) un sistem de constrângeri de un tip nou pentru a înțelege imediat că aceste noi constrângeri sociale (mai mult sau mai puțin inconștiente) nu-I poate răspunde decât un nou tip de revendicare eliberatoare: în cazul nostru, refuzul unei societăți de consum, sub forma lui violentă și erostratică (distrugerea oarbă a obiectelor materiale și culturale) sau non violentă și evazionostă (refuzul investiției în producție și consum). Dacă abundența ar fi libertate această violență ar fi de neconceput.

(Baudrillard J.  – Societatea de consum)

Fotbalul ca și muzica devin afaceceri importante astăzi. Fotbalul se schimbă, iar vremurile când în zi de derby bulevardele erau ocupate de mii de dinamoviști care mergând ”pe linia lui 41” umpleau peluza rivală din Ghencea la un derby cu Steaua, vor lăsa locul zecilor de mii de suporteri ca să umple Național Arena pentru a asista la „amicalul de lux” – Dinamo-Barcelona: ”Nu-i nicio diferență între meciu astă și concertu RHCP, vor merge aceiași inși, noi nu!”, conchide un ultras dinamovist.

Rândurile de mai jos își propun să urmărească tendința de transformare al unui sport popular, într-un spectacol de consum ”global și regionalizat în același timp”[1], cât și procesul de ”marinalizare” al ”huliganului” al ”fanaticului” și al ”ultrasului”, tipuri de suporteri văzuți ca și probleme sociale, confiscați prin hiperconsum  și revendicare la un nou tip de cultură fotbalistică – pop cu valențe middle-class.

În 1997 Steve Redhead, important academic din zona studiilor culturale și a culturilor de tineret observa schimbările nou-apărute în cadrul culturii fotbalistice, raportând ”îmburghezirea” fotbalului odată cu marketizarea acestui sport prin muzică de consum. Suporterul stelist sărbătorea până de curând în peluză și în stadă pe ritmurile lui Scooter, iar dinamoviștii, crează compilații muzicale ce pot fi achiziționate la magazinul clubului, sau online, pe ritmuri ce trec de la rock n roll la hip-hop.

Redhead gândește un nou tip de suporter, specific ”post-fandomului (post-fanatismului), caracterizat prin ”muzicalizarea fotbalului, fotbalizarea muzicii pop și literaturizarea acestui sport”[2]. Redhead dezvoltă două direcții importante în explicarea post-fanatismului. Odată, pleacă de la Baudrillard (Redhead, 1990), insitând pe fenomentul de ” punere la îndoială a masculinității și efeminare a culturii de masă”, trecând apoi prin Virilo (1995), cu multitudinea de referințe asupra ”realismului (post) realist” – sau transformarea realității, ”care este apriori mediată și digerată”, în cazul culturii de masă: filme, spectacole, cultură pop. Fotbalul ca și spectacol, intrat în marketizare, nu face diferență: ”La o scală redusă, huliganul a devenit un fel de gangsta-rapper sau un mafiosso, un criminal ”glam” și ”de consum”. Când BBC are nevoie de raiting, pune pe post unul dintre documentarele despre huligani” (Foer, 2005, 96)

Fenomenul, huliganismului sau al devianței pe stadioane din anii 70-80, exemplifică autorul, odinioară, veritabil ”moral panic” pentru societatea britanică, începând cu anii 90, este ”narativizat”, apărând un boom de articole academice, rapoarte, cărți, cu și despre foștii huligani.”, zeci de filme care romanţează rebeliunea „huliganului” etc . Aceste rânduri, nu fac neapărt notă discordantă. Literaturizarea, punerea în scenă sau muzicalizarea culturii fotbalului, devine un echivalent postmodern al ”pulp-fiction-ului fotbalistic”, în sensul lui Tarantino. ”E suficient să vorbim despre bătaie, de ce să ne mai și batem?” conchide ironic teoria (post)realismului lui Virilo, un ultras dinamovist.

Suporteri activi și suporteri pasivi

Redhead găsește începutul procesului descris mai sus odată cu desfășurarea Cupei Mondiale în SUA, ”tărâmul spațiilor media”.

Consumul de fotbalul intră într-un paradox, deosebit de interesant: pe de o parte avem cea mai mare audiență a fotbalului din toate timpurile, acum 5 ani, Federația de Fotbal Engleză, de exemplu, mută la ora 13:00 unul dintre meciurile de etapă, pentru a putea fi vizionat de publicul larg din Asia (China și Japonia), creșterea exponențială a numărului femeilor care privesc fotbal (conform Sir Norman Chester Centre for Football Research, University of Leicester), cât și creșterea impresionantă a numărului de fan-cluburi ale echipelor. La meciul Dinamo București-Lazio Roma (2007), galeria italienilor a fost formată în cea mai mare parte de suporteri bulgari, reuniți într-un fan-club la Sofia. La meciul ”Unirea Urziceni-Fc Liverpool”, în Centrul Vechi, un suporter cormoran, stand la coadă la baie, întreabă un omolog: ”Where are you from, mate?, – Norway, come specialy, for this game!-Me, from Spain!”.

În ciuda popularizării superflue a fotbalului, Redhead, constată paradoxul ”pasivității”. Fotbalul ne este ”livrat” mediatic, ca fiind un sport cu o ”audiență respectabilă, stând în loje…, pe canapea, acasă, în baruri, privind televizorul etc”[3]

Fotbalul devine un bun global de consum, departe de afilierea de altă dată, a firmelor de huligani, construite pe valențe ale clasei mucitoare, pe un puternic patriotism local și o cultură de nostalgie pentru ”comunitate”.

Cadrul teoretic descris mai sus poate avea o bătaie importantă, dacă privim transformarea publicului spectator odată cu procesul de globalizare și capitalizare al fotbalului.

Despre ultrașii cât și despre huliganii, putem spune că sunt o subcultură, raportându-ne la fiecare dintre cele trei interpretări sociologice de bază, ale conceptului: – sunt grupuri construite pe criteriu de clasă, de echivalență, și de apartenență, care

- ”recunosc și sunt organizați în seturi specifice de valori, comportamente și acțiuni, diferite de cele ale mainstream-ului.  Downes (1966, p. 7)

- reprezintă o ”soluție colectivă” la probleme specifice comune (A.K.Cohen)

- și o a treia definiție pe filieră structuralistă, a Centrului de Studii Culturale Contemporane: o subcultură, (ultrașii, huliganii, sau suporterii fanatici, în cazul nostru), reprezintă ”un sistem de înțelesuri, un mod de expresie sau stil de viață, al unui grup aflat într-o poziție de subordonare structurală, ca și răspuns la sistemul dominant, și care reflectă încercarea acestuia de a rezolva contradicții structurale. O subcultură va dezvolta noi definiții de grup, cu seturi specifice de comportament, valori și acțiuni, care au un înțeles specific pentru membrii grupului”.

De cealaltă parte, noul suporter, este intrat adânc în post-modernitate: are un cont pe forumul de discuții al suporterilor clubului, nu este neapărt  participat direct la vreun meci al echipei, poate fi de oriunde. Este un produs al ”societății spectacolului”, al noilor medii.

Paralela cu ”post-turistul” lui Urry[4] este mai mult decât revelatoare în acest sens: în esență, ”nu există o experiență autentică (sau reală) a turistului modern, plăcerea-i în multiplicarea jocurilor turiștilor”[5] Noul tip de suporter, sau ”post-fanatismul” este păstrând proporțiile, echivalent. ”Post-fanul, ca și post-turistul nu trebuie să-și părăsească casa sau barul pentru a urmări obiectul urmărit, televizorul oferind oportunități nelimitate pentru defătare și surfing pe posturi TV.”[6] Ca și în cazul membrului neo-tribului lui Maffesoli, post-fan-ul redheadian auto-conștientizează faptul că ”a fi fanatic” nu-i ”decât un joc”, o experiență a jocului, niciodată, directă, întotdeauna, mediată. În sens debourdian, acest tip de spectacol e ”tautologic – mijloacele sunt scopul. În pasivitatea modernă, e soarele care nu apune vreodată”…” realitatea apare în spectacol în vreme ce spectacolul este real. Adevărul este un moment al falsului.”[7] Post-fanul nu va fi interesat de ce vede, ci de cum vede, prezența ”ecranelor”, a medierii produse de mass-medii și tehnologie: care furnizează și condiționează experiența acestuia în același timp: vizionarea reluărilor, control al informațiilor despre spectacol etc. ”Post-fan-ul este și acționalist și pasiv, în același timp.”[8], Spectatorul de fotbal, nu va mai fi ultrasul rebel care luptă romantic pentru ”culorile echipei”, și se va transforma în forma lui mult-diluată,  într-un post-fan, care nu mai respectă niciun determinism social (cel puțin teoretic), acesta poate avea orice vârstă sau proveniență socială: ” astăzi, concentrarea maselor în spațiul unui oraș sau al unui stadion, corespunde masei de spectatori care urmăresc spectacolul în direct. Timpul de emisie înlocuiește urbanizarea. Este un oraș al momentului, unde un milion de oameni sunt împreună.”[9]

Nu frate, nu-mi place la mall, cum nu-mi place la Mall Arena (aluzie la noul stadion al FRF – Național Arena n.a.). Nu vreau să fiu tratat ca un consumator. Eu merg la meciuri. O să venim mâine cu copii și soțiile, și-am distrus totul. Nu vreau să-mi vândă fotbal”. (ultras dinamovist, 27 ani)

Fără să fi citit vreodată Baudrillard, ultrasul dinamovist, citat mai sus, rezumă celebrul autor francez. Sportul își modifică substanțial valorile fondatoare: ”de la joc bazat pe competiție și reprezentare, la joc-vertigo, joc-circ.”[10]

Virilo și Lotinger[11] percep această transformare a suporterului, ca de la indivizii ce își impun ”forța asupra prezentului” până la spectatori ce ”acoperă fizic cu propriul corp stadionul pentru a nu arăta gol”. Alienarea din portertul ultimului este ușor acoperită de spectatorul de (la) televizor, pentru care se produce transmisiunea. Stadioanele de odinioară, umplute de zeci de mii de suporteri, care cântau și strigau la unison, ducea spre o ”viziune a societății antice, spre agora, spre păgânism” spun autorii. Astăzi, nu mai vezi acele mase, pentru că nu ”ele fac Olimpiadele, ci radiourile și milionale de telespectatori. Lipsa suporterilor este firească, nu mai sunt ei, cei care legitimează economic spectacolul, nu mai au ei puterea”.

Stadioanele unde întreaga masă de suporteri stă așezată, permite individualizarea, și determinarea firească a delimitării între indivizi, care sunt ”unități discrete așezate distant, după o anumită regulă lângă alte unități discrete, la fel ca la un concert”[12], opus unei galerii de fotbal, de exemplu, a cărei manifestări comune, după un scenariu specific, rupe ideea de actor individual, pentru unul colectiv, și legitim, care acționează după un anumit ”simț comun”: ”Tot încercați de noi tot să scăpați/ Din peluze voi vreți să ne-alungați/ Nimic nu mai e cum era odată/ Fotbal modern noi nu vrem niciodată!” (cântec al ultrașilor din România).

Stadionul modern, atât ca și construcție arhitecturală, cât și ca utilitate se îndepărtează de la rolul său tradițional, devenind astăzi ceea ce suporterii români numesc: ”Mall Arena”. Stadionul devine ”arenă a spectacolului” în sens debourdian, adică justificarea sistemului, prin ”afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producție precum și consum” și e făcut să vândă, atât emoția susținerii echipei favorite, cât și un sistem complex de servicii (de la brichete și postere cu echipa favorită la săli de fitness și cafenele). Rolul lui central: de a găzdui o întrecere sportivă este ”confiscat” de logica pieței, de a scoate profit.  În cazul tranziţiei româneşti, Costi Rogozanu[13], punctează excelent: „stadionul de cartier este înlocuit de casa de pariuri de cartier”. Un alt efect pervers al mecanismului descris mai sus?

”Îmburghezirea” fotbalului înseamnă promovarea unui tip de spectator, care va consuma spectacol și brandul construit de performațele și notorietatea clubului. Asemenie unui ”post-turist”, acesta are un potențial ridicat de consum,  pentru care se construiesc importante centre comerciale în interiorul stadioanelor. CF Barcelona este un exemplu în acest sens, anual, aprox. 100 ml de fani din întreaga lume vor profita de mall-ul pe trei niveluri din interiorul stadionului pentru ași achiziționa un tricou și un calendar cu echipa. Astăzi, cel mai popular site de presă din România, www.gsp.ro, oferă pachete turistice  all-inclusive pentru a vedea ”derby-ul galacticilor”: Real-Barca, sau  cel mai important meci al Romei: Lazio-Roma, etc. Paradoxal ambele imagini de promovare prezintă coregrafii și spectacole pirotehnice ale ultrașilor acestor echipe: imaginea ”vechiul suporter” vinde prezența ”noului spectator” la derby-ul respectiv. Pentru ca spectacolul, ”turistului de fotbal” să fie complet, noile stadioane devin mai mici şi mai ”cochete”. Vechile arene, din epoca ”fotbalului romantic”, neprivatizat încă de medii, și legitimat de prezența maselor (Camp Nou, Maracana, Lobanovski), nu mai corespund noii filosofii UEFA. Cel care plătește până la 7-800 de euro pentru un bilet de Champions League, merită spectacol-complet de oriunde ar privi meciul, cât și condiții de confort și de securitate foarte înalte.  Însuși biletul ridicat la un asemenea meci îngrădește prezența unei categorii impotante a galeriilor de fotbal, de obicei tineri, și din medii marginale economic, pentru care fotbalul înseamnă altceva decât un mecanism de piață:

”un meci de fotbal devine unul dintre puținele momente, dacă nu chiar unicul, în care băieți de diferite vârste, devin fără motiv emoționali, și fac lucruri pe care de obicei bărbații nu le fac: se vor manifesta excentric, vor cânta pentru echipă.. nu poți transcede analizei așa ceva”[14].

Stadionul şi echipa, odinioară medii democratice de a împărtăşi colectiv emoţie, sunt  astăzi cotate la bursă, şi schimbate de logica capitalului, tot mai departe de vorbele lui Bill Shankly: ”Socialitatea, în care cred, însemană – fiecare muncind pentru celălalt, fiecare având parte din câștig. E felul în care văd fotbalul, e felul în care văd viața.

Dinu Guzzu – (13.02.2014 18:29)

[1]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

[2]idem

[3]idem

[4]Urry John, 1988

[5]idem

[6]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

[7]Debourd Guy – Societatea spectacolului, Rao, 2011

[8]Redhead, 1993, b

[9]Virilio and Lotringer, 1983:87

[10]Baudrillard, 1997:77

[11] Virilo și Lotinger, 1983, pag 86

[12]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

[13] Rogozanu, C – Carte de muncă, Tact, 2013

[14]Redhead, Post-fandom and the millennial blues, Routledge, 1997

sursa - http://www.criticatac.ro/24815/imburghezire-fotbal-suporteri-epoca-hiperconsumului/

 

Nr Vizualizari : 23412

Comentarii (4)

  1. Radu112 spune:

    Interesant tabloul prezentat, însă trebuie să revenim la realitatea globală şi să acceptăm că dacă nu noi, alţii, pe care i-am ales să ne coordoneze şi să ia decizii pentru noi, s-au angrenat într-un mecanism care duce către şablonizare..este mai uşor de manevrat masa aşa…partea bună în toată treaba viitoare este că dacă jucătorii nu se vor transforma în sclavi sau gladiatori, iar suporterii în spectatori din colosseum ori arenă cu lei, nu vom mai fi îndreptăţiţi să ne plângem că nu avem performanţă..cu ocazia asta poate aratăm ce suntem sau nu suntem.

  2. Vladimir spune:

    Interesant și corect! Felicitări că l-ați postat aici!
    Bun articol despre îmburghezirea fotbalului.
    Aș adăuga că „peluza” rămâne unul dintre ultimele bastioane ale politicii radicale și, în genere, ale atitudinilor autentice anti-sistem. Cine s-a aflat în prima linie la toate protestele din ultimii ani, de la Cairo la Istanbul și până-n Bosnia? Cine a știut să se organizeze cel mai bine pe stradă? Cine a avut tupeu să se ia cu poliția? Care grup urban, așadar, are un potențial subversiv mai mare la ora actuală decât ultrașii? Din punctul ăsta de vedere, fotbalul rămâne periculos pentru sistem. De-asta se și încearcă îmburghezirea lui definitivă și irevocabilă. Deci poate că salvarea fenomenului ultra’ și lupta contra fotbalului modern are o miză mult mai mare decât pare la prima vedere.

  3. Marius spune:

    Felicitari Dinu!

  4. adi_dinamo spune:

    duminica este primul meci al echipei din acest an, cel cu Viitorul.Ar fi ok daca a-ti face un articol in care sa indemnam lumea sa vina la meci, ca deaia este facut site-ul asta,PT SUPORTERI…NU CA SA VINDETI FULARE SI SEPCI;)….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


*