Frumosii nebuni ai galeriilor de altadata

Ambivalenta este si mai vizibila la o simpla privire asupra spectatorilor: doamne in toalete elegante spargand seminte; domni respectabili injurand birjareste; spectatorii aruncand cu mere si pietre in jucatorii oaspeti, pentru a-i aplauda apoi; suporterii aplaudandu-si favoritii si huiduindu-si adversarii, alternand foarte rapid rolurile; liderii galeriilor batandu-se si strangandu-si imediat dupa aceea mainile, intr-un acces de fair-play.

Spectatorii puteau fi impartiti in mai multe categorii, in functie de doua mari criterii: situatia sociala si gradul de implicare. Conform primului criteriu, al situatiei sociale, exista o delimitare relativ clara. Astfel, la „peluza populara” (care, de cele mai multe ori, era de pamant sau de lemn) statea galeria, compusa din persoane cu posibilitati materiale in general reduse: muncitori, functionari, studenti si elevi „ca niste adevarati viziri, cu sapca si numar matricol”.

La „peluza mare” erau pozitionati cei din clasa de mijloc, „critici gravi, diletanti cu pantalonii pe dunga, profesionisti cu haine cadrilate, burghezi cu umbrele si domnisoare cu fardul primejduit de focul crucis al soarelui strajer, in zenitul gazonului”. Iar la „tribuna numerotata”, echivalenta tribunei 0 de astazi, luau loc cei din inalta societate: senatori, scriitori, avocati, generali, cunoscute actrite ale Teatrului National, marea burghezie.

In ce priveste gradul de implicare, existau trei mari categorii de spectatori: spectatorul „angajat”, spectatorul „neangajat” si spectatorul „neutru”. Spectatorul „angajat” era suporter al unei echipe, statea de obicei la galerie, aplauda si huiduia, canta si arunca cu pietre, se batea cu cei din galeria adversa. Spectatorul „neangajat” era acela care nu simpatiza cu vreo echipa in mod special, ci era atras de spectacolul sportiv in sine. De regula, acesta nu statea in galerie si se limita la a aplauda sau a huidui. In aceasta categorie pot fi inclusi si suporterii unei terte echipe, spre exemplu Venus, care asistau la un meci Rapid – Ripensia. „Neutrii” erau cei care veneau la stadion fie in virtutea unei conventii sociale, fie pur si simplu din snobism. Astfel, cei din inalta societate, care alcatuiau marea masa a „neutrilor”, veneau pentru a-si etala opulenta, pentru a flirta, pentru a afla ultimele barfe, pentru a vedea si pentru a fi vazuti. Simpla aparitie la un meci atragea comentarii favorabile sau rautacioase, simpatii sau antipatii, starnea barfe,intr-un cuvant conferea acea vizibilitate atat de necesara in high life-ul bucurestean.

Atmosfera

Orice analiza a fenomenului fotbalistic surprinde continuitatea, cel putin comportamentala, intre spectatorul de ieri si cel de azi. Indiferent de epoca, microbistul roman sparge seminte, injura, insa pune si mult suflet in fenomenul fotbalistic. Indiferent de clasa sociala. Cronicile meciurilor surprind dudui elegante, imbracate dupa ultima moda, spargand seminte asemenea mahalagioaicelor, domni cu palarie si baston injurand si aruncand cu diverse obiecte din tribuna sau chiar batandu-se. Evident, este acelasi public care apoi isi sustine cu sportivitate favoritii si chiar adversarii.

Tabloul este completat de nelipsitii negustori de seminte, racoritoare, limonade si praline, ale caror strigate si mici dispute intregesc atmosfera de bazar oriental. Impresia generala este insa mai degraba negativa. Referitor la ceea ce se intampla in tribune, presa sportiva a vremii consemna: „bucurestenii se pricep mai mult sa atate decat sa incurajeze. Scepticismul galeriei noastre se manifesteaza sub cele mai oribile forme. Jucatorii sunt deprimati, prin huiduieli, prin exclamari ironice, prin tot felul de vulgaritati, in care zadarnic s-ar cauta o forma de humor”. Suporterii echipelor ardelene nu pot intra in aceasta analiza, fiindca in proportie de 90% apartineau minoritatilor etnice, iar manifestarile lor pe stadioane aveau puternice conotatii politice.

In ciuda aspectelor negative, intre suporteri si jucatori exista o relatie speciala, cimentata de iesirile dupa meci la o bere, de deplasarile prin tara, de impartasirea aceluiasi atasament pentru culorile clubului. In momentul cand parasesc Universitatea Cluj pentru a se transfera la echipa campioana, Venus, jucatorii Vasile Gain si Silviu Ploiesteanu simt nevoia sa trimita o scrisoare deschisa suporterilor si fostilor coechipieri. In aceasta scrisoare publicata in „Timpul”, ei motiveaza suporterilor de ce parasesc echipa, evoca clipele frumoase petrecute impreuna si le multumesc acestora pentru sustinerea neconditionata pe care le-au acordat-o: „Dupa cinci ani de activitate sportiva inchinata echipei U. si mandriei voastre, parasim aceasta grupare cu inima stransa de regretul pe care ni-l lasa despartirea de aceia pe care totdeauna i-am auzit sustinandu-ne si entuziasmandu-se cu insufletitul «Tempo U».”

Suporterii

Toate marile echipe din Bucuresti si din Ardeal aveau galerie. De la functionarii feroviari, meseriasii evrei, muncitorii Oborului si pana la studentii entuziasti sau ungurii nationalisti, toti erau stapaniti de aceeasi patima pentru sportul rege si pentru culorile echipei favorite (in cazul galeriilor echipelor minoritare – maghiare, evreiesti, grecesti etc. – functionau si criteriile etnice).

Fara a beneficia de coregrafiile sau organizarea galeriilor de astazi, cele din perioada interbelica erau cel putin la fel de violente, vulgare si galagioase. Adeseori, profitand de lipsa gardurilor de sarma sau de complicitatea organizatorilor si a fortelor de ordine, suporterii nu ezitau sa intre in teren, sa palmuiasca arbitrii, sa bata jucatorii si conducatorii echipei vizitatoare, sa arunce cu mere sau chiar cu pietre in teren.
Astfel, la un meci Tricolorul Ploiesti – Juventus Bucuresti, din aprilie 1937, jucatorii bucuresteni Dunareanu, Dragomirescu, Oana si Prassler au fost palmuiti in timpul meciului de Cocis si Bartumek, echipieri ai Tricolorului. La iesirea din teren, echipa bucuresteana a fost lovita cu pietre, iar Danielopol, unul dintre conducatorii Juventusului, a fost batut. Problemele juventinilor nu au luat sfarsit aici. Timp de o jumatate de ora au fost asediati in cabine, iar la plecare suporterii ploiesteni au aruncat cu pietre dupa masina. In ciuda sanctiunilor dictate de Federatie, evenimentele de acest fel nu dispar, iar presa epocii le acorda spatii largi.

Existau insa si situatii cand traseul violentei era reconstituit in sens invers si vreun jucator, agasat de apostrofarile si injuriile tribunei, mai altoia cate un spectator. E cazul lui Dona, jucator al echipei Mociornita (viitoarea Carmen Bucuresti), care reuseste sa scape numai cu avertisment dupa ce molestase un spectator, tot in 1937.

Liderii galeriilor

Personaje atipice si emblematice, Nicu Teodoru zis „Chibrit” (Venus) si Titi Mihailescu zis „Barosanu” (Unirea Tricolor) reprezinta in epoca mai mult decat doi suporteri sau lideri de galerie. Ei simbolizeaza suporterul generic, care si-a facut din sport in general, si din fotbal in particular, ratiunea de a exista, de aceea sunt recunoscuti si respectati ca atare.
Astfel, ei ocupa periodic spatii in ziarele de specialitate, acorda interviuri, li se cere parerea in diverse situatii, iar la moartea lor presa sportiva este in doliu. In lumea relativ rafinata, mic-burgheza a venusistilor, sau in cea dura a mahalalei, a oborenilor, cei doi se impun prin charisma, simt al umorului, inteligenta coroborate cu sensibilitate artistica si spirit boem (Nicu Chibrit, de profesie actor) sau o combinatie ciudata de forta, asprime si bonomie (Titi Barosanu). La care se adauga, bineinteles, un cult nedisimulat al zeului Bacchus.

Chibrit si Barosanu

Cei doi sunt diferiti, atat ca temperament, cat si ca trasaturi fizice. Nicu Teodoru zis Chibrit, zis Caisa, este foarte slab (de aici porecla de Chibrit), avand in jur de 50 de kilograme. „Iubitor al sportului, al teatrului si al vinului bun”, „as al galeriei”, Chibrit duce o existenta boema, stabilindu-si resedinta intr-un local de cartier, Mercur, in zona Splaiului Independentei. Aici poate fi intalnit zilnic luandu-si micul dejun (trei tapi de bere si cateva legaturi de ridichi). De o voie buna molipsitoare, rafinat si inteligent, uneori melancolic, Chibrit este un rival de temut pentru Titi Barosanu.

„Trambita populara de eterna amintire”, Barosanu este de trei ori mai greu decat Chibrit, avand peste 150 de kilograme. Mare amator de bere, este o fire dura, dintr-o bucata, care stie sa-si cenzureze efuziunile sentimentale. De o mare modestie si generozitate, nu de putine ori intretinand echipa din banii proprii, Titi Barosanu era sufletul Oborului, nelipsit de la antrenamentele echipei, fie vant, ploaie, viscol sau zapada. Spre deosebire de Chibrit, el putea fi gasit in linistea si confortul bailor publice.

Rivalitatea lor a cunoscut si un episod violent, celebru in epoca. Inaintea unui meci Venus – Unirea Tricolor, in timpul unei infruntari intre suporterii celor doua echipe, cei doi s-au trezit fata in fata, fiecare inarmat cu o sticla de limonada. Fara nicio explicatie, „si-au altoit in acelasi timp cate o lovitura, care ar fi facut sa se darame si un taur”. In ciuda violentei loviturilor, atat Chibrit, cat si Barosanu au ramas in picioare, de parca nimic nu s-ar fi intamplat. De atunci, de cate ori s-au mai intalnit in situatii similare, si-au abandonat armele de ocazie, pecetluind printr-o strangere de mana respectul reciproc ce si-l purtau.

„Arenele vor fi mai pustii…”

Cei doi animatori ai arenelor bucurestene au disparut in perioada tulbure a anilor `40, lasand un gol imens in urma. Moartea lor nu a reprezentat doar moartea a doua persoane, a simbolizat disparitia unei lumi. In octombrie 1946, la trei ani de la moartea lui Chibrit, Gazeta Sporturilor intr-un suprem omagiu post-mortem titra: „As al galeriei in sensul cel mai nobil al cuvantului, acest muschetar era sufletul peluzei, inima ringului, iubit si pretuit nu numai de jucatorii carora le era frate, ci si de marea masa a publicului spectator, pentru care Chibrit era o notiune. (…) Arenele vor fi mai pustii, in teatru va fi o grimasa in minus si la Mercur se vor imbata niste ciubucari oarecare, fara sa-si mai aduca aminte de cel care crease voga locului, azi decadent. Sa-i primim cu bratele deschise aducerea aminte, privind cum pe arenele pustii toamna joaca un tragic match cu frunzele moarte.”

Palton pentru Titus Ozon

Un episod semnificativ este povestit de Titus Ozon, jucatorul Unirii Tricolor, in memoriile sale. In 1940, suporterii, in frunte cu celebrul Titi Barosanu, lanseaza o lista de subscriptie pentru a-i cumpara un palton de iarna, pe care nu si-l putea permite. Prima suta de lei va fi depusa de insusi Titi Barosanu, sufletul Oborului si al Unirii Tricolor. Generozitatea suporterilor nu s-a oprit aici, adeseori acestia suportand cheltuielile de deplasare ale echipei, in numele unei iubiri neconditionate. In mod frecvent, suporterii insoteau echipa favorita la meciurile din deplasare. De notorietate erau duelurile dintre suporterii aradeni si cei timisoreni sau dintre bucuresteni si timisoreni. In 1937, la prima participare a unei echipe romanesti, Venus, in Cupa Europei Centrale, agentia „Wagons lits” a dorit sa organizeze o excursie pentru suporteri la Budapesta, in vederea meciului retur cu Ujpest. Initial s-au inscris aproximativ 1.500 de suporteri, insa rezultatul din tur de la Bucuresti (4-6 in favoarea ungurilor) a determinat scaderea interesului pentru meciul retur si excursia proiectata nu a mai avut loc.

Scandarile

Atmosfera era pigmentata de lozincile si incurajarile suporterilor. In afara de scandarile numelui echipei favorite, la orice degajare a portarilor se striga „Hei rrup!”. Suporterii clujeni, renumiti pentru fair-play-ul lor, isi incurajau echipa strigand „Tempo U!”. Abundau insa si incitarile la violenta sau joc nesportiv; mai frecvente erau „Rupe-i gura!”, „Omoara-l!” sau „Da cu el de pamant””.

Galeriile

„Se aseamana intrucatva cu formele de cult ale unei religii. Iar catehismul bunului animator anonim din confreria galeriei nu cuprinde decat o singura fraza: crezi in ceva si tipa pentru el, fara sa fii nevoit a da explicatii. Galeria nu cunoaste decat estetica dinamismului, nu accepta nici o colaborare cu logica, nu recunoaste decat ierarhia emotiei.” („Universul – Sport”, 5 aprilie 1938)

Nicu Chibrit

„Boem incorigibil, dintr-o aleasa vita, care se pierde pe zi ce trece, acest frate al tuturor era, undeva intr-un colt al inimii sale, un mare romantic, o fire de visator, o frantura de gentilom de cea mai subtire calitate si nu odata dupa un sir nesfarsit de pahare, am surprins in ochii lui vii o lacrima calda, pentru cine stie ce dusa amintire”. („Gazeta Sporturilor”, 1946).

Articol preluat de pe www.historia.ro(10/septembrie/2011 2.32AM)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/frumosii-nebuni-ai-galeriilor-altadata

Nr Vizualizari : 4996