Sunt dracu` ala de copil de mai crede in puritate, demnitate, onoare. Ba mai mult, imi ghidez viata dupa aceste principii. Mi s-a spus deseori ca sunt naiv, dar refuz in continuare sa-i cred pe cei ce-mi repeta acest lucru.
Sunt copilu` ala ce am regasit o farama din aceste lucruri, o ultima farama din aceste lucruri pe stadion. Pe stadionul ala parasit si daramat din centrul Bucurestiului. Am vazut echipa aia a lui Catalin reprezendu-ma. M-am indragostit undeva inainte de 2000 de Dinamo, pe vremea cand nu cuceream trofeu dupa trofeu, pe cand cautam abtibildul cu Catalin in cremvustii Campofrio.
Purtam mandru in cartier tricoul ala cu numarul 11, fiind de altfel singurul ce simtea in felul asta. Dar eram mandru, tafnos de fiecare data cand se lua orisicare de culorile mele. Sunt copilu` ala de a plans pe 5 octombrie 2000. Pe undeva dupa 2007, cand am invatat sa simt, cand am inceput sa privesc fotbalul cu alti ochi, echipa mea a incetat sa cucereasca trofee. Dar nu asta a contat, nu sunt suporterul rezultatelor, ci ideii de Dinamo. Ideea careia sunt capabil sa-mi dedic viata.
O idee care duce la rezistenta pura.
Acesti “Ultimi Oameni” de umplem scaunele alea vechi asta suntem. O iubesc pe mama, il iubesc pe tata, dar de ani de zile refuz sa-i ascult cand imi spun sa nu mai merg pe stadion.
“Acolo imi e locul mama.” Acelasi raspuns scurt si la obiect de fiecare data. Am plans, am ras, am fost fericit, am fost trist, am fost mandru, mi-a fost rusine sa ies pe strada. Voi plange, voi rade, voi fi fericit sau trist.
Pentru DINAMO.
Pentru Dinamo al meu si-al tau, nicidecum pentru jucaria celor de acum din loja.
Sunt ala de nu ma regasesc intre cei multi, pastrandu-mi elitismul specific culorilor noastre. Sunt unu` din aia de si-ar vinde hainele pentru o coregrafie. Sunt copilu` ala care la 19 ani ai mei visez sa-mi duc baiatul de mana pe stadion.
“Uite tata, astia sunt baietii” .
“Uite tata, asta e echipa mea, castiga sau pierde, dar e echipa mea.”
Dar poate ca fotbalul meu va fi fost mort pana atunci, iar baietii mei, si aia putini, probabil nu vor mai fi acolo. De fapt, fotbalul meu a murit, doar ca eu, si tu caine, refuzam sa credem asta. Mi-ati luat fotbalul, dar il vreau inapoi si eu si toti ai mei
SI IL VOM LUA !!!
Nu ne vom pierde visul, nu ne vom pierde speranta, vom continua sa ramanem aceeasi Ultimi Oameni care se lupta cu soarele sau ploaia pentru o idee.
Pentru viitor.
Sa simta si copilul meu si-al tau, caine, ce-am simtit noi.
Un oarecare S – (26/mai/2012 – 01.06AM)
Nr Vizualizari : 3800
Fabulos! Impreuna, IL VOM LUA!
foarte frumos.TREBUIE facuta o revolutie in fotbalul romanesc,si nu are cine sa o faca decat noi suporterii
Extraordinar articolul!
Fraţilor, articolul e frumos, vorbeşte de principii, valori, onoare, dăruire. Dar care e rostul? să trăim această onoare doar la stadion, acolo să ne afirmăm şi din cînd în cînd să mai batem şi nişte adversari şi în afara lui. Toată chestia asta cu idolatrizarea unui mod de viaţă care la suprafaţă propagă idei sănătoase ne duce mai mult la o izolare şi o scoatere din joc a ultraşilor(care de altfel sunt oameni sufletişti ce caută să iasă din rutina de zi de zi şi de ipocrizia care îi înconjoară-mai ales dinamoviştii- elitiştii, vorba autorului)cînd vine vorba de afirmarea pe celelalte planuri ale vieţii unei societăţi, comunităţi, neam!