Primul meu întuneric, prima mea lumină

Nu fac parte nicidecum din “Generația de aur” a acestei peluze, din haiducii vechi care au scris istoria acesteia cu pasiune, sudoare și chiar sânge. Nu vă așteptați să vă spun cum a fost în mai ’97 pe ghencea sau cum au fost bătăile de la Eroilor din ’98 pentru că, sincer să vă spun, cea mai mare problemă a mea în perioada aceea era cum să iau Foarte Bine la Educație Civică.

Aventura mea începe în sezonul 2006-2007 când am început să vin constant la meciuri, asta ca răsplată pentru faptul că am luat capacitatea cu notă mare. Entuziasmul era ridicat la cote maxime și, de ce să mint, figurile începuseră să se înmulțească, doar mergeam în galerie la Dinamo. E drept că a fost doar o chestiune de timp până la palma părintească.

Toate bune și frumoase, până în toamna lui 2006 când aveam să experimentez pe viu primul derby, primul Dinamo – steaua. Ca detalii sportive, a fost meciul în care Dennis Șerban marca în minutul 91′ acel gol prin care apărarea stelei a văzut cum se face un nod la șireturi, dar asta e mai puțin important, restul detaliilor sunt pe prosport. Primul derby pentru mine a fost ca primul contact sexual. Adică am văzut sânge și am auzit urlete de bucurie și de durere simultan. Asta pentru că prin minutul 70′ și ceva jandarmii au intrat în galeria stelistă cu bâte, gaze și câteva gloanțe de cauciuc care i-au pătat pe unii băieți mai rău ca pojarul.

Până la startul meciului au fost incidente prin jurul stadionului care au apărut și la televizor, încât mă suna mama cu disperare de mi-a omorât bateria unui Nokia 3310 proaspăt încărcat (în medie, bateria aia ținea 9-10 zile). Intrați la meci, nu vedeam decât fulare, tricouri, toate acoperind fețele. Mai târziu am aflat de ce. Cu toate că nu puteam să mai înțeleg nimic din ce spuneau băieții cu care am venit, aș putea să jur că zumzetul, haosul acela era mai frumos și mai melodic decât orice hit de succes din ultimii 15 ani. Până atunci, am fost prezent la fiecare meci de-acasă din sezonul respectiv și am cântat de mi-am rupt plămânii, dar de data aceasta parcă orice mușchi și orice venă din corpul meu mă împingeau spre acest meci și-mi ridicau mâinile, vocea și pulsul.

La începutul meciului se afișa coregrafia, cea cu Cina cea de Taină în care era Cătălin Hîldan în centrul mesei. Eram sub pânză, undeva mai sus, iar când aceasta a fost chiar deasupra mea nu știam dacă mi-am pierdut simțul vizual sau ăștia nu au plătit factura la lumină. Apoi niște băieți au aprins niște chestii care nu păreau a fi chibrituri. Pentru mine a fost cel mai frumos întuneric și cea mai puternică lumină. Apoi, ce-a urmat a fost de la sine. Cântece, degete mijlocii, sărituri și multă adrenalină. Și ca la orice atmosferă de petrecere, trebuia să existe un Grand Finale, moment în care toată lumea a sărit în sus de bucurie, se luau în brațe necunoscuți între ei, iar ceva mă face să cred că unii și-au găsit chiar sufletul pereche în momentul acela.
Cam ăsta e derby-ul cu lacrimi, sânge, adrenalină și pasiune.

Acum stau și număr orele până duminică să fiu acolo lângă ai mei, cei din tribună și cei din teren. Să-i împingem de la spate și să redovedim că mai mult contează iubirea pentru un D sfânt decât ura pentru 4 inițiale care, de fapt, nu mai au nicio continuitate.

Turcu (05/08/2015 13:50)

Nr Vizualizari : 4107

Comentarii (3)

  1. nimeni spune:

    la un moment dat mi s-a facut pielea de gaina. AMR 4-5 zile.
    FCD.

  2. maresalul de otel spune:

    derbiul ala imi aminteste de TK :) )

  3. Cristian1r spune:

    Superb,nimic mai frumos, felicitări!

Lasă un răspuns către Cristian1r Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*


*